marți, 31 decembrie 2013

In asteptarea unui Nou An


Căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi. (2 Corinteni 5: 17)

Iată! Viaţa omului este o succesiune de noi începuturi, fiecare dintre ele fiind parcurs cu o adevărată încărcătură emoţională ... Este în firea noastră să aşteptăm zile speciale pentru a lua decizii importante. Obişnuim să spu­nem: de luni, de la 1 noiembrie, de la 1 ianuarie 2014 ... !!!

Dar haideţi să aruncăm mreaja altfel. În fiecare zi începe o viaţă nouă.

Dacă astăzi, 31 decembrie 2013, nu am deschis ochii cu claritate, inima cu bucurie şi mâinile fără zgârcenie pentru aproapele meu, iar la finalul zilei am nefericita ocazie să dau socoteală pentru ce n-am făcut, să nu uităm că mâine este 1 ianuarie 2014 şi să-i dăm o şansă acestei zile. Să nu gândim la ce vom face în anul 2015. E important, dar e prea mult. Să gândim la ce vom face mâine, şi Domnul Isus ne va oferi perspective noi ...

Pentru 2013, să regretăm timpul pierdut, greşelile pe care le-am fi putut evita, judecata fără să cunoaştem îndeajuns; să regretăm că nu ne-am pus ţinte mai înalte şi nu ne-am mulţumit cu destul; să regretăm momentele când am renunţat şi n-am crezut că mai avem rezerve să luptăm; să regre­tăm că nu am înţeles că avem lângă noi oameni care ne iubesc, dar nu ştiu să lase să se vadă asta. Dar haideţi să uităm regretele şi părerile de rău ... să învăţăm din ele, dar să nu trăim cu ele.

Pentru 1 ianuarie 2014 şi pentru toate zilele anului, să evităm iluziile, ca să nu trăim doar cu bucăţi de cer şi margini de veşnicie. Să participăm la bucuria celor care anul acesta păşesc în legământul sacru al căsătoriei, care urmăresc primul zâmbet al copilului lor, care însoţesc paşii copilului în prima zi de şcoală, care urcă scările instituţiei unde s-au încadrat în muncă şi să acompaniem bucuria celor care în anul 2014 hotărăsc să-şi petreacă toată viaţa cu Domnul.

Vă doresc pentru fiecare zi a lui 2014: încredere pentru momentele în­cărcate de ruşine, recunoştinţă pentru momentele ingrate, iertare pentru momentele înverşunate, pace pentru clipele pline de anxietate, speranţă pentru momentele catastrofale, combustibil pentru ziua golită de energie, credinţă pentru momentele pline de teamă, chemare pentru lipsa de scop, slujire pentru zilele de răscruce, iar pasul nici prea încet, nici prea rapid, ca să vedem toate acestea şi să le putem primi. Aşa să ne ajute Domnul!

"Scumpul nostru Mântuitor ne va trimite ajutorul chiar atunci când avem nevoie de el. .. Fiecare credincios adevărat să privească în sus şi, prin credinţă, să poată vedea curcubeul făgăduinţei care îl Înconjoară." (Tragedia veacurilor, p. 625)

Steluta Manda Craiova, Oltenia

Dumnezeu este iubire,


Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede În El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. (Ioan 3:16)

La Începutul lucrării sale, Dwight Moody, evanghelistul despre care se spu­ne că a adus la Hristos un milion de suflete, era cunoscut mai ales pen­tru râvna cu care proclama pedeapsa lui Dumnezeu pentru cei nepocăiţi. O Întâlnire care nu promitea nimic la început, avea să-i schimbe fundamental perspectiva.

În Anglia, Moody a cunoscut un predicator tinerel de care a încercat să scape elegant, crezând că nu-l va mai întâlni vreodată. După doar câteva săptămâni, totuşi, Henry Moorhouse a vizitat Chicago şi, fără tragere de inimă, Moody i-a permis să predice în biserica sa, timp de două seri, cât el era plecat din localitate.

La întoarcere, soţia i-a spus: Moorhouse "predică puţin diferit de tine. Le spune oamenilor că Dumnezeu îi iubeşte. Cred că o să-ti placă de el." Sceptic şi uşor iritat, Moody i-a permis lui. Moorhouse să predice şi În seara următoare şi apoi încă patru seri. În ultima seara, Henry şi-a început predica astfel: "Prieteni, am vânat toată ziua un verset, dar nu am putut găsi unul atât de bun precum cel vechi, aşa că ne vom întoarce la al treilea capitol din Ioan, versetuI16."

După ce l-a ascultat pe tânăruI englez fără educatie formală, predicând de şapte ori din acelaşi verset -Ioan 3:16 -, Moody a mărturisit: "Nu am uitat niciodată acele seri. Am predicat o altă Evanghelie de atunci înainte."

"Dumnezeu este dragoste" - cu acest mesaj debutează şi se încheie seria celor cinci volume ale Conflictului veacurilor.Finalul marii lupte lasă în urma sa o singură concluzie, aceeaşi de la Începutul istoriei acestei planete:

"De la atomul cel mai mic până la lumile cele mai mari, toate lucrurile, însu­fleţite şi neînsufleţite, în frumuseţea lor neumbrită şi cu bucurie desăvârşită, declară că Dumnezeu este iubire."



CONEXIUNE
Henry Moorhouse este cunoscut astăzi ca "omul care l-a impre­sionat pe cel care a impresionat lumea". În biserica sa, Moody a cerut ca, deasupra amvonului, să apară cu litere de foc cuvintele "Dumnezeu este iubire", pentru a le vorbi vizitatorilor despre dra­gostea lui Dumnezeu chiar şi atunci când predicatorul uita să trans­mită acest mesaj.

NoreI Iacob, redactor-şef, Semnele timpului


luni, 30 decembrie 2013

Cu Dumnezeu inainte !


El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi.Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. (Apocalipsa 21:4)

Era data de 24 septembrie 2010 când am pus bagajele în maşină şi ne pregăteam să mergem la aeroport. 
Mattias, fiul nostru de un an şi jumătate, era bucuros să îşi revadă bunicii din Brisbane. Mai aveam un singur popas: fiind însărcinată în a 19-a săptămână, aveam programare la ecograf. Avu­sesem trei avorturi spontane înainte de a-l avea pe Mattias, însă de data aceasta, totul mergea bine cu copilul. În urma ecografiei, ne-am bucurat mult când am aflat că aşteptam un al doilea băiat. Deja ne imaginam cât de bine se va înţelege Mattias cu fratele lui.

Asistenta s-a retras să verifice filmele împreună cu doctorul, înaintea plecării noastre. Era puţin ciudat, deoarece nu ne aminteam să se fi întâm­plat aşa atunci când am fost la ecograf cu Mattias, dar mă gândeam că au schimbat procedura. După 15 minute, asistenta s-a întors însoţită de doctor. Intrând în cabinet, doctorul ne-a spus direct: "Este ceva anormal cu acest copil şi vreau să verific." El mi-a făcut din nou ecografie, timp în care tot ce puteam să fac era să mă rog pentru mine şi pentru copilul pe care îl purtam. Doctorul mi-a comunicat că băiatul nostru nu se dezvoltase normal la nive­lul creierului. Şoc! Tot ce mă puteam întreba era: De ce, Doamne?
În următoarea perioadă ne-am rugat mult împreună cu familia şi cei mai apropiaţi prieteni. Speram într-o minune.

Atunci când Gabriel Timothy s-a născut, el a trăit doar trei ore, însă avem speranţa revederii cu el în curând, când Isus Hristos va reveni pe norii cerului şi-i va chema la viaţă pe toţi copiii Săi pretioşi. Numai Dumnezeu ne-a întărit în această experienţă; de asemenea, mesajele primite de la persoanele apropiate. Ştim că într-o zi, Dumnezeu ne va explica rostul fiecărei clipe trăite pe acest pământ.

La un an de la aniversarea lui Gabriel, ţineam în braţe o fetiţă de 4 săptămâni, perfect sănătoasă, Naissa Abeni. (Ne-am rugat pentru ea şi am primit-o.) Când ne uităm în ochii ei, vedem un miracol şi Îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat să apreciem şi mai mult copiii pe care i-am primit în dar de la EL

Te-ai simţit vreodată pierdută, confuză, fără să vezi vreo cale de ieşire?

Aminteşte-ţi ce scrie în Deuteronomul 1:31: "Apoi, în pustie, ai văzut că Domnul Dumnezeul tău te-a purtat cum poartă un om pe fiul său, pe tot drumul pe care l-aţi făcut până la sosirea voastră în locul acesta." Dumne­zeu te mângâie astăzi cu o astfel de făgăduinţă!

Roxana Steljic, Canberra, Australia

Final glorios


Tot pământul se bucură acum de odihnă şi pace; izbucnesc oamenii in cântece de veselie. (Isaia 14:7)

Dumnezeu a pus punct dezastrului adus de Satana. Mii de ani şi-a făcut voia, umplând pământul de nenorocire şi producând amărăciune în tot universul. Întreaga creaţie a suspinat şi a suferit în dureri. Acum, fiinţele pe care Dumnezeu le-a creat sunt pentru totdeauna eliberate de prezenţa şi de ispitele înşelătorului. (...) Un strigăt de laudă şi de triumf se înalţă în tot universul loial. (...)

Orice urmă de blestem este îndepărtată. (...)

Toate comorile universului se vor deschide în fata celor răscumpăraţi de Dumnezeu. Eliberaţi de natura muritoare, ei se îndreaptă în zbor neobosit către lumi îndepărtate -lumi care s-au întristat la vederea scenelor nenorocirii umane şi care au intonat cântări de bucurie ori de câte ori un suflet s-a pocăit Cu o încântare de nedescris, copiii lui Dumnezeu de pe pământ devin părtaşi la bucuria şi înţelepciunea fiinţelor necăzute în păcat şi au acces la cunoş­tinţele acumulate secole de-a rândul în urma contemplării lucrării mâinilor lui Dumnezeu. Ei admiră grandoarea creaţiei în toată splendoarea ei - sori, stele şi sisteme gravitând în ordinea stabilită, în jurul tronului lui Dumnezeu. Numele Creatorului este scris pe toate lucrurile, de la cel mai mic până la cel mai mare, şi în toate se manifestă bogăţiile puterii Sale.

Anii veşniciei, în desfăşurarea lor, vor aduce revelaţii mai bogate şi mai glorioase ale lui Dumnezeu şi ale lui Hristos. Cu cât cunoştinţa va creşte, cu atât vor creşte iubirea, adorarea şi fericirea. Cu cât Îl vor cunoaşte mai mult pe Dumnezeu, cu atât admiraţia oamenilor pentru caracterul Său va fi mai mare. Când Isus le prezintă comorile răscumpărării şi victoriile uimitoare din marea luptă cu Satana, inimile celor răscumpăraţi sunt mişcate de o devoţiune şi mai arzătoare şi ating harpele de aur cu şi mai mare entuziasm; de zece mii de ori zece mii şi mii de mii de voci se unesc pentru a înălţa coruri măreţe de laudă.

Marea luptă s-a sfârşit. Păcatul şi păcătoşii nu mai există. Universul în­treg este curat. O singură vibraţie de armonie şi bucurie pulsează prin vasta creaţie. De la Acela care a creat toate lucrurile se revarsă viaţa, lumina şi fe­ricirea prin toate domeniile spaţiului infinit. De la atomul cel mai mic până la lumile cele mai mari, toate lucrurile, insufleţite şi neînsufleţite, în frumuseţea lor neumbrită şi cu bucurie desăvârşită, declară că Dumnezeu este iubire."

Ellen White, Tragedia veacurilor, capitolul 42, "Sfârşitul marii lupte"

duminică, 29 decembrie 2013

Puterea rugaciunii


Răspunde-mi când strig, Dumnezeul neprihănirii mele: scoate-mă la loc larg când sunt la strâmtoare! Ai milă de mine, ascultă-mi rugăciunea! Fiii oamenilor, până când va fi batjocorită slava mea? Până când veţi iubi deşertăciunea şi veţi umbla după minciuni? (Psalmii 4: 1,2)

Eu şi soţul meu, Corneliu, am trăit şi am lucrat până la anii de pen­sie sub presiunea şi restricţiile religioase comuniste. După Revoluţia din 1989, am hotărât împreună să ne pensionăm, chiar mai devreme cu trei ani, obosiţi de stresul săptămânal pentru libertatea Sabatului. Soţul lucra contabilitate, iar eu eram asistentă medicală pediatră şi lucram în trei ture. Acum ne simţeam liberi, eram fericiţi şi doream să ne implicăm mai mult în activităţile bisericii şi în vestirea Evangheliei.

După câţiva ani însă, soţul meu se simţea din zi în zi mai slăbit, iar tra­tamentele indicate de medicii specialişti nu-l ajutau cu nimic. I-au făcut mai multe investigaţii, dar nu i-au pus un diagnostic sigur. Apoi au formulat iarăşi o reţetă, care era de fapt ca şi cea de mai înainte.

Disperată, m-am plecat pe genunchi şi L-am rugat pe Dumnezeu să-mi deschidă o cale, să găsească un medic, un om al lui Dumnezeu care să-l ajute. Şi l-am găsit. A fost nevoie să formez un număr de telefon şi, de la ca­pătul firului, a răspuns medicul, omul lui Dumnezeu. Bunăvoinţa lui mi-a dat multă speranţă.

Un prieten bun s-a oferit să ne ducă la Bucureşti. Când am intrat în cabinet, picioarele soţului meu nu mai aveau reflexe, era susţinut doar de noi. Medicul l-a privit şi a spus: "Ştiu ce are. Este polimeropatie. Nu e prea târziu, în câteva luni se va face bine." Şi aşa a fost. A urmat o internare în spital timp de o lună, iar eu am rămas lângă el.

Cauza bolii era lipsa vitaminei B12 din organism, consecinţă a operaţiei de ulcer perforat făcută cu mulţi ani în urmă. După şase luni, a mers iarăşi pe picioare, timp în care înălţam rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu.

După un an, mergeam la biserica din care facem parte, Betania, din Târ­govişte, şi, în poarta bisericii, soţul meu a căzut şi a făcut fractură de şold. Am primit imediat ajutorul fraţilor, pentru care le mulţumesc şi astăzi. A fost iarăşi imobilizat la pat timp de o lună. În toată această perioadă, fami­lia, prietenii, fraţii şi surorile din biserică ne-au susţinut în rugăciune.

În ciuda atacurilor disperate ale celui rău, soţul meu are 84 de ani, mer­ge pe picioarele lui şi se bucură de viaţă.

Ce Dumnezeu minunat avem! Vorbiţi cu El şi vă va răspunde!

Maria Voinea, Târgovişte, Muntenia

Intelepciunea Tatalui,


Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede in El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.(Ioan 3:16)

Pământul s-a întunecat din cauza întelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca [..] lumea să poată fi adusă înapoi la El, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărărnată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernământ ale lui Dumnezeu; El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea. A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. Această lu­crare o putea face numai o singură Fiinţă din tot universul. Numai Acela care cunoştea înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face cunoscu­tă. Peste noaptea întunecată a lumii trebuia să răsară "Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui". [...]

Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a făcut chiar mai mult decât să îndrepte stricăciunile produse de păcat. Scopul lui Satana era de a produce o despăr­ţire veşnică între Dumnezeu şi om; însă, în Hristos, ajungem mult mai strâns uniţi cu Dumnezeu decât dacă n-am fi căzut niciodată în păcat. Luând natura noastră, Mântuitorul S-a legat de omenire cu o legătură care nu se va rupe niciodată. El este legat de noi pentru veşnicie. [...] Ca să ne asigure de planul Său imuabil de pace, Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu să devină mem­bru al familiei omeneşti şi să păstreze pentru totdeauna natura Sa omenească. Aceasta era garanţia că Dumnezeu Îşi va împlini Cuvântul. [...] Dumnezeu a adoptat natura omenească în persoana Fiului Său şi a dus-o în cerul preaînalt. "Fiul omului" este Cel care are parte la tronul universului. "Fiul omu­lui" este Acela pe care-L vor numi: "Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii". EU SUNT este Mijlocitorul între Dumnezeu şi nea­mul omenesc, unindu-i prin mâinile Sale întinse. El, care este "sfânt, nevino­vat, fără pată, despărţit de păcătoşi", nu Se ruşinează să ne numească fraţi. În Hristos, familia pământească şi familia cerească sunt legate. Hristos glorificat este Fratele nostru. Cerul este învelit în corp omenesc şi neamul omenesc este strâns la sânul iubirii Infinite.

Ellen White, Hristos, Lumina lumii, capitolul 1,


sâmbătă, 28 decembrie 2013

Binecuvantarea


Domnul să-ţi răsplătească ce ai făcut, şi plata să-ţi fie deplină din partea Domnului, Dumnezeului lui Israel, sub ale cărui aripi ai venit să te adăposteşti. (Rut 2:12)

Ori de câte ori citesc istoria lui Rut, sunt copleşită de lecţiile de viaţă pe care Dumnezeu le transmite. Este o poveste scurtă a unei tinere ce nu aparţinea poporului lui Dumnezeu prin naştere, dar care a dovedit că trăia după principiile înalte ale Cerului.

De o sensibilitate spirituală înnăscută, tânăra moabită Rut se căsăto­reşte cu unul dintre fiii lui Elimelec - un efratit din Betleemul lui Iuda. Se leagă o relaţie de prietenie profundă între ea şi soacra ei - Naomi ­care, după moartea fulgerătoare a soţilor lor, se adânceşte până acolo încât, atunci când Naomi se hotărăşte să se întoarcă acasă, Rut decide să plece cu ea. Ceea ce descoperise la soacra ei a determinat-o să renunţe la familie şi la locul unde crescuse şi să plece într-o ţară străină, jurând loialitate Dum­nezeului pe care abia începuse să-L descopere.

M-am întrebat de multe ori: cum trăise Naomi - ce fel de femeie fusese ea - de a putut să-şi câştige dragostea şi ataşamentul nurorii? Să nu uităm că relaţia noră-soacră este proverbială în ceea ce priveşte atingerea unor cote maxime conflictuale. Şi iată că aceste două femei fac excepţie. Şi ne lasă o lecţie demnă de urmat. Dragostea pe care Naomi a fost gata să i-o ofere lui Rut i-a fost răsplătită atunci când cea din urmă n-a lăsat-o singură, sprijinind-o când i-a fost cel mai greu. Mai târziu, când Boaz - bărbatul care urma să-i fie soţ - a aflat tot ce a făcut această tânără pentru soacra ei, el a rostit o binecuvântare deosebită asupra lui Rut. El nu a spus doar: "Dumne­zeu să te răsplătească pentru aceste lucruri", ci a adăugat: "şi plata să-ţi fie deplină". În ce mod a fost răsplătită Rut cu o plată "deplină"? Cred că pentru Rut, la momentul acela, planul lui Naomi de a o ajuta să-şi formeze o nouă familie a reprezentat o răsplată destul de mare. A fost binecuvântată cu un soţ bun şi i-a fost dăruit şi un copil. Dar îmi imaginez surpriza pe care Rut o va avea în ceruri, când va descoperi că Dumnezeu o cuprinsese în planul special de salvare a omenirii, făcându-i parte de un loc în linia genealogică a Domnului Isus.
 Ce onoare! Cu câtă recunoştinţă se va pleca ea în faţa Dum­nezeului pe care a ales să-L slujească, pentru cinstea oferită!

Te-ai întrebat vreodată unde este împlinirea binecuvântărilor lui Dum­nezeu în viaţa ta? Poate că nu vei afla răspunsul nici măcar în următorii ani. Nu fii dezamăgită. Veşnicia ne va oferi surprize extraordinar de plăcu­te. Merită s-o aştepţi, rămânând credincioasă.

Irina Pica, Târgu Mureş, Transilvania Sud

Cum a inceput tragedia ?


Mândria merge inaintea pieirii, şi trufia merge inainte căderii. (Proverbele 16:18)

Dumnezeu este iubire" (1 Ioan 4:16). Natura Sa, Legea Sa este iubire. El dintotdeauna a fost astfel şi aşa va fi pururea. (...) Orice manifestare a puterii creatoare este o expresie a iubirii nemărginite. (...) Atâta vreme cât toate fiinţele create au ascultat din iubire, în tot universul lui Dumnezeu a existat o desăvârşită armonie. (...)

Dar, în această fericită atmosferă, s-a produs o schimbare. (...) Păcatul a început în acela care, după Hristos, fusese foarte mult onorat de Dumnezeu. (...) În acest fel s-a frânt armonia cerului.

În marea Sa milă, în armonie cu caracterul Său divin, Dumnezeu l-a suportat mult timp pe Lucifer. Spiritul de nemulţumire şi discordie n-a fost ni­ciodată cunoscut în ceruri. El era un element nou, un element străin, miste­rios şi inexplicabil. Nici chiar Lucifer, la început, n-a cunoscut natura reală a simţămintelor lui. (...) Au fost făcute eforturi cum numai iubirea infinită putea concepe, pentru a-l convinge de rătăcirea sa. S-a demonstrat faptul că nemul­ţumirea lui nu avea niciun temei şi i s-a arătat care avea să fie rezultatul dacă persistă în răzvrătirea sa. Lucifer a fost convins că era greşit. El a crezut că "Domnul este drept în toate căile Lui şi milostiv în toate faptele Lui" (Psalmii 145: 17); că rânduielile divine sunt drepte şi că trebuie să le recunoască astfel înaintea întregului cer. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, el s-ar fi salvat pe sine şi pe îngerii săi. (...) Deşi îşi părăsise pozitia de heruvim ocrotitor, totuşi, dacă ar fi fost dispus să se întoarcă la Dumnezeu, recunoscând înţelepciunea Creatoru­lui, şi să fie multumit să ocupe pozitia ce a fost hotărâtă pentru el în planul cel mare al lui Dumnezeu, atunci ar fi fost repus în slujba sa. Sosise timpul pentru o hotărâre finală; el trebuia să se supună în totul conducerii divine sau să se aşeze într-o poziţie de răzvrătire fătişă. El aproape că ajunsese la hotărârea de a se întoarce, dar mândria l-a împiedicat să facă acest pas. (...) El şi-a apărat cu înverşunare poziţia şi s-a lansat cu totul în lupta cea mare impotriva Făcăto­rului său. Aşa se face că Lucifer, "purtătorul de lumină", cel care se împărtăşea de slava lui Dumnezeu, care slujea la tronul Său, prin păcat a devenit Satana, "vrăjmaşul" lui Dumnezeu şi al fiinţelor sfinte, nimicitorul acelora pe care Ce­rul i-a încredinţat călăuzirii şi protecţiei sale.

Ellen White, Patriarhi şi profeti, capitolul 1, "De ce a fost îngăduit păcatul"

Buzunarul Tatalui


Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. (Filipeni 4:6)

Ne-am întâlnit pentru prima dată când am păşit amândouă în clasa în­tâi, ajungând colege de bancă. În primul an de liceu, eram din nou colege de bancă. După terminarea liceului, deşi aveam orientare religioasă diferită, am rămas prietene. După 50 de ani suntem tot prietene. Locuim în localităţi diferite, dar aceasta nu ne împiedică să ne telefonăm deseori, ca să ştim una de cealaltă. Ne împărtăşim bucuriile şi tristeţile. Mi-a fost întotdeauna aproape în momentele grele, încurajându-rnâ şi vizitându-mă. În măsura în care am putut, am ajutat-o şi eu în momentele de criză. A trecut prin multe, dar de fiecare dată îmi spune că este încrezătoare în ajutorul divin.

Împreună cu soţul ei, traversa o perioadă dificilă, ea fiind pensionată pe caz de boală. Aveau nevoie de bani ca să acopere nevoile urgente ale fami­liei, care îi depăşeau. Ne-am rugat. Soţul prietenei mele s-a dus într-o zi la apartamentul în care locuise tatăl lui, care murise de câteva luni. A aerisit, a deschis şifonierul, a umblat prin lucrurile bătrânului şi a dat de o haină veche. Instinctiv, a umblat în buzunar şi a găsit o sumă de bani cu ajutorul căreia şi-au rezolvat multe probleme. Mi-a telefonat şi era tare bucuroasă pentru ajutorul lui Dumnezeu. Ne-am bucurat împreună şi l-am mulţumit.

Cred că fiecare dintre noi am fost uimiţi de intervenţia Tatălui ceresc în momentele grele. De multe ori, Domnul ne iese în întâmpinare cu bine­cuvântări pe care nici nu le-am solicitat în rugăciune. Buzunarul Tatălui este plin şi pentru tine în momente de criză financiară, dar mai preţios este faptul că inima sa este plină de binecuvântarea dragostei şi a intervenţiei miraculoase în viaţa tuturor celor credincioşi, în toate crizele prin care vom trece în mod inevitabil.

Domnul va purta de grijă! Să-I mulţumim, căci se cuvine.

"Fiecare făgăduinţă din Cuvântul lui Dumnezeu constituie un subiect de rugăciune şi ne prezintă Cuvântul lui lehova ca garanţie a împlinirii ei ... Putem să-I vorbim Domnului cu simplitatea unui copil, cerându-I exact lu­crurile de care avem nevoie. Putem să Îi aducem la cunoştinţă grijile noas­tre trecătoare, să-I cerem atât pâinea şi îmbrăcămintea obişnuită, cât şi pâinea vieţii şi haina neprihănirii lui Hristos ... În Numele lui Isus îţi va fi acordată orice favoare. Dumnezeu va onora acest Nume şi va împlini trebu­inţele tale, dându-ţi fără nicio reţinere din bogăţiile Sale." (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 133)

Lira Boian, Ploieşti, Muntenia

Atentie, teren minat !



Să nu lăsăm pe Satana să aibă un câştig de la noi, căci nu suntem în neştiinţă despre planurile lui. (2 Corinteni 2: 11)

În vreme de război, unele dintre cele mai perfide şi mai eficiente arme de distrugere sunt minele antipersonal şi cele care vizează mijloacele de luptă ale inamicului. Pericolul este extrem de mare, deoarece minele sunt ascunse în pământ, în structura podurilor şi a căilor ferate sau plutesc pe apă. Orice atingere poate declanşa explozia, aducând moartea soldaţilor sau distrugerea echipamentelor.

Această metodă diabolică este eficientă şi pe tărâm spiritual, unde Diavolul a plantat "mine" cu un potenţial devastator uriaş pentru oamenii care nu sunt conştienţi de pericol. Iată câteva dintre ele, aşa cum sunt mentionate în capitolul "Capcanele lui Satana" din cartea Tragedia veacurilor: distrage­rea atenţiei de la predicarea Cuvântului lui Dumnezeu; amorţirea receptivităţii minţii prin satisfacerea poftelor; neglijarea rugăciunii şi a studiului Scripturii; instigarea oamenilor la vânarea de defecte şi greşeli ale semenilor lor; erezii doctrinare adaptate diferitelor gusturi şi niveluri de înţelegere; ideea că nu este important ce credem; interpretări vagi şi fanteziste ale Scripturii; scoaterea din context a textelor biblice; acceptarea teoriilor şi a speculaţiilor ca fapte ştiintifl­ce; emiterea de ipoteze filosofice despre tainele lui Dumnezeu; spiritismul; ne­garea divinităţii lui Hristos; ideea că Diavolul nu există ca persoană; concepţia că a doua venire a lui Hristos se referă la momentul morţii fiecărui credincios; aflrmaţia că rugăciunea nu este esenţială.

Aşadar, atenţie! Tărâmul spiritual este înţesat de pericole care pot nimici credinţa oricui se aventurează în zonele enumerate mai sus. De aceea citeşte Scriptura cu umilinţă şi rugăciune ca să eviţi capcanele Diavolului!

CONEXIUNE
La 27 decembrie 1831, Charles Darwin s-a îmbarcat la bordul navei "Beagle" pentru călătoria care avea să contribuie decisiv la elabo­rarea teoriei evoluţioniste. Deşi absolvise teologia la Cambridge (al zecelea din 178 de absolvenţi), Darwin s-a lansat pe tărâmul spe­culaţiilor şi a sfârşit prin a nega lucrarea creatoare a lui Dumnezeu.

Florian Ristea, pastor, directorul Departamentului Şcoala de Sabat


vineri, 27 decembrie 2013

Inimi fără mângâiere


Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut. (Matei 25:40)

Era luna ianuarie şi zăpada mare acoperise totul. Peste tot era acel alb infinit, de parcă oceane de zăpadă se revărsaseră peste ţara noastră. Însă, chiar şi în astfel de perioade, Dumnezeu ne dă ocazia să descoperim inimi înnegrite de supărare, de tristeţe.

Mă aflam în gara Vintu de Jos, în drumul meu de întoarcere de la cam­pania de evanghelizare ce avusese loc în oraşul Sibiu. Mă rugam să întâl­nesc o persoană demnă de încredere, alături de care să câlâtoresc şi căreia să-i pot fi de folos. Nu a trecut mult timp şi un tânăr s-a apropiat de casa de bilete şi am aflat atunci că are aceeaşi destinaţie ca şi mine: Vişeu de Jos. Mi-am dorit să port un dialog cu el, pentru că am observat pe faţa lui că era foarte trist. Mi-a spus că venea de la Sibiu, de la muncă, şi mergea acasă, la Poienile de sub Munte, deoarece murise bunica lui. Am simţit o durere adâncă pentru el când am aflat că mai are încă nouă fraţi, mama lor murise şi ea, iar tatăl se recăsătorise în urmă cu un an.

Mi-am dat seama că Dumnezeu îmi oferea cu adevărat ocazia să îi ajut pe aceşti copii să descopere bunătatea lui Dumnezeu faţă de ei. Am stat de vorbă tot drumul şi apoi i-am cerut adresa, promiţându-i că o să-i vizitez.

Am povestit această situaţie şi surorilor din biserică, ne-am rugat îm­preună pentru ei şi dau slavă Domnului pentru spiritul de dărnicie care s-a manifestat şi dorinţa de a veni în ajutorul celor aflaţi în nevoie. Am făcut împreună pregătirile necesare şi i-am vizitat.

Dumnezeu creează ocazii de slujire, de binefacere, dar noi trebuie să ne rugăm ca să avem ochii deschişi să le vedem, mâini întinse ca să ajutăm şi cuvinte potrivite ca să aducem mângâiere celor întristaţi şi împovăraţi.

Îţi mulţumesc, Tată, pentru această ocazie şi Te rog să lucrezi în viaţa acestor copilaşi ai Tăi, să li Te descoperi în toată frumuseţea caracterului Tău şi să-i ajuţi să accepte darul preţios al mântuirii; fie ca în veşnicie să ne bucurăm împreună, privind în urmă cu recunoştinţă la Providenţa Ta minunată.

"Mântuitorul nostru a mers din casă în casă, vindecându-i pe cei bolnavi, mângâindu-i pe cei ce plângeau, liniştindu-i pe cei tulburaţi şi aducându-le pace acelora care erau nemângâiaţi, El a luat copilaşii în braţele Sale, i-a binecuvântat şi le-a adresat mamelor istovite cuvinte de speranţă şi mângâ­iere. Cu o duioşie şi o delicateţe neobosită, El a răspuns la toate necazurile şi suferinţele omeneşti. El nu a trudit pentru Sine, ci pentru alţii ... " (Sluji­torii Evangheliei, p. 188)

Maria Tomoiagă, Vişeu de Jos, Transilvania Nord

Concert universal


Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: "Ale Celui ce şade pe scaunul de domnie şi ale Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!" (Apocalipsa 5:13)

Atunci când minunata operă a creatiei a fost finalizată, îngerii au izbucnit în cântări de bucurie la adresa Creatorului, iar oamenii s-au bucurat. Ce mare e înţelepciunea Sa!

Atunci când Dumnezeu Se întrupează, îngerii, uimiţi de umilinţa inima­ginabilă a Maiestăţii cerului, cântă slavă la adresa Sa. Uimitoare dragoste! El, Stăpânul Universului, alege să păşească în afara cerului şi a veşniciei, intrând în coordonatele timpului şi spaţiului nostru, Se înveşmântă în limitele naturii umane în toate slăbiciunile ei pentru ca să devină Emanuel - Dumnezeu cu noi! E cu adevărat fascinant să meditezi asupra tainei evlaviei: din dragoste, Creatorul să ia locul creaturii! Nu întâmplător, îngerii cântă de vibrează coline­le Betleemului, iar oamenii, unii se bucură, alţii se înfurie.

Curând, foarte curând, îngerii vor cânta din nou. De data aceasta, ei pri­vesc o scenă plină de splendoare şi atât de impresionantă, încât vocabularul omenesc este prea sărac s-o poată exprima. Ei, îngerii, au favoarea să-L înso­tească pe Prinţ în cea mai aşteptată călătorie, în urma căreia îi va recupera pe toţi ai Lui de pe pământ. Niciunul dintre Îngeri nu vrea să lipsească de la acest eveniment, chiar dacă cerul rămâne gol! Ce minunat! El, Prinţul, nu mai are "pe frunte o coroană de spini care să-L rănească, ci o diademă de slavă. Strălucirea feţei Sale întrece lumina orbitoare a soarelui la amiază. El vine ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor." (TV, p. 527)

Ce armonios se aude cântecul îngerilor! Vocile se înalţă într-un cântec de triumf. Acum, în prezenţa tuturor locuitorilor pământului şi ai cerului, se desfăşoară o scenă solemnă: încoronarea finală a Fiului lui Dumnezeu, înves­tirea Sa cu maiestate şi putere supremă. Iar oamenii, unii cântă plini de bucu­rie, iar alţii bocesc.

Ştii ceva? Eu am ales, prin harul Domnului Isus, ca în ziua aceea să cânt!

Şi vreau ca şi azi îngerii, privindu-mă, să cânte şi să se bucure de gândurile, cuvintele, atitudinile, planurile şi faptele mele. Tu ce alegi?

CONEXIUNE
Pentru prima dată, naşterea Domnului Isus a fost sărbătorită pe 25 decembrie în anul 354 d.H., atunci când, din motive politice şi reli­gioase, episcopul Romei, Liberius, a înlocuit sărbătoarea păgână de adorare a soarelui cu naşterea Mântuitorului.

Iacob Pop, pastor, directorul general al Editurii Viaţă şi Sănătate

Priviri pline de speranta



Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie. (Luca 21:28)

Era 13 martie 2011, ora 7 dimineaţă. Pretutindeni în jur, rezultatele de­zastrului erau mai mult decât evidente. Înfăşurată într-o pătură, Yuko Sugimoto privea cu înfrigurare, dar şi cu o licărire de speranţă, către locul unde fusese grădiniţa la care mergea fiul ei, Raito. La două zile de la de­zastru, încă îşi mai căuta băieţelul de patru ani. Veştile unora nu sunau bine: "Au fost luaţi de ape." Cuvintele altora prevesteau speranţa: "Au fost salvati de pompieri, care au coborât cu elicopterele pe clădire şi i-au luat pe toţi." Veştile bune s-au adeverit. Câteva zile mai târziu, tânăra mamă îşi ţinea din nou băieţelul în braţe. O poveste adevărată cu final fericit între atâtea poveşti cu final trist.

Lumea noastră se află de câteva mii de ani în mijlocul unui dezastru declanşat de păcat. În fiecare zi, tragedia îi loveşte pe mulţi. Va exista un sfârşit al durerii? Putem privi spre viitor cu speranţă? În cartea Tragedia veacurilor, Dumnezeu ne vorbeşte despre ziua când dezastrul se va sfârşi.

Binecuvântată odihnă pentru drepţii obosiţi! Timpul, lung sau scurt, nu este decât o clipă pentru ei. Ei dorm, apoi sunt treziţi de trâmbiţa lui Dumnezeu la o nemurire glorioasă. (...) Treziti din somnul lor adânc, ei îşi reiau firul gândurilor exact de unde l-au întrerupt. Ultima senzaţie a fost chi­nul morţii; ultimul gând a fost că treceau sub puterea mormântului. Când se vor ridica din mormânt, primul lor gând felicit va fi exprimat de strigă­tul triumfal: «Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?» (1 Corinteni 15:55)." (TV, p. 453)

În curând, speranţa se va întâlni cu Eroul ei - Isus Mântuitorul. E vremea să ne ridicăm capetele de la ceea ce ne ţine legaţi de tragedie şi să ne conec­tăm pentru totdeauna la cer, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând. Să-I dăm astăzi inima noastră, să-L lăsăm să ne pregătească pentru lumea de sus!

CONEXIUNE După dezastrul de la Fukushima, reporterii au surprins o imagine care a făcut înconjurul lumii. Un câine, numit Mei Chan, a rămas alături de un alt câine care era rănit, veghind asupra lui.

Romică Sîrbu, pastor, directorul Departamentului Educaţie, Uniunea Română


Domnul poarta de grija


Îngerul Domnului tabără în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie. (psalmii34:7)

Se întâmpla în decembrie 2007. Fiicele noastre primiseră invitaţia de a-şi petrece sărbătorile de iarnă la o familie de prieteni în afara ţării. Ple­carea urma să aibă loc într-o seară de duminică, în jurul orei 22:00. Era o iarnă geroasă, cu foarte multă zăpadă. Distanţa de 80 de kilometri până la Bucureşti ar fi fost parcursă, în mod normal, în aproximativ o oră. însă Dumnezeu ne-a îndemnat, prin soţul meu, să plecăm spre aeroport cu vreo nouă ore înainte de decolare, în jurul orei 13:00. Nu a fost nevoie să parcur­gem zeci de kilometri pentru a ne da seama că riscam să pierdem zborul, întrucât condiţiile meteo nu erau deloc favorabile. Ne-am deplasat cu viteză foarte mică până aproape de Bucureşti, timp de 5-6 ore. Se circula foarte încet pe banda noastră; mergeam câţiva metri, după care ne opream şi aş­teptam zeci de minute să pornim din nou. Astfel, nu am fi avut nicio şansă să zburăm în acea seară. Cealaltă bandă de mers era mai liberă, însă nu îndrăznea nimeni să-şi rişte viaţa mergând pe contrasens.

Dumnezeu avea deja o soluţie. L-am implorat să intervină pentru noi, dacă, într-adevăr, trebuia să luăm acel zbor. Sunt sigură că aştepta nerăb­dător să-I cerem ajutorul, Întrucât răspunsul nu a întârziat să apară. Din sens contrar, venea spre noi o maşină a poliţiei care supraveghea circulaţia în zonă. S-a oprit chiar în dreptul maşinii noastre şi ne-a întrebat cum se circulă. Nu a aşteptat întreg răspunsul nostru, că a şi întors maşina în di­recţia în care ne deplasam noi, ne-a spus să ieşim din rând şi să-I urmăm. Fără să mai stăm pe gânduri, am pornit după el... De ce oprise tocmai la noi? De unde ştia că ne grăbim? Doar ne rugasem, veţi spune. Într-adevăr, era răspunsul Lui pentru noi. Am mers astfel, urmând maşina poliţiei pe contrasens, vreo 7-8 kilometri, până la intrarea în Bucureşti. La o intersec­ţie, poliţistul a semnalizat stânga şi a dispărut. Nu ştim unde. Am fi vrut să-i mulţumim, dar nu am mai avut cum. Mulţumirea I se cuvenea doar Lui. El realizase minunea. Să fi fost un simplu poliţist sau să fi fost chiar El? ... Ne-am urmat drumul în linişte şi am ajuns la aeroport în timp util.

S-a petrecut în urmă cu şase ani, însă amintirea este la fel de vie în min­ţile şi inimile noastre. Dumnezeu avea soluţia problemei noastre înainte ca noi să ne confruntăm cu ea. Nu a fost nici prima şi nici ultima minune pe care El a făcut-o în viaţa noastră de familie. Permanent ne conduce atât prin bucurii, cât şi prin întristări, pentru a ne ajuta să creştem.

Nu uitaţi să-I mulţumiţi pentru minunile pe care le realizează cu voi astăzi!

Kati Stancu, Ţigăneşti, Oltenia

joi, 26 decembrie 2013

Învătătură dublă


Împarte-ţi pâinea cu cel flămând (...) şi nu întoarce spatele semenului tău. (Isaia 58:7)

Am început anul 2012 împreună cu nepoţii. Am avut privilegiul de a-i avea la noi împreună cu părinţii lor, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, pentru că au învăţat să schieze pe o pârtie din apropiere.

Chiar în acea zi, Astrid, fetiţa, a rămas acasă, iar Hunor, nepoţelul, a mers cu fiul nostru la lecţia de schi. Tare se mai plictisea Astrid fără frăţi­orul ei. Aveam în plan să facem o vizită la Spitalul de boli contagioase. Am luat-o şi pe ea.

Când am pregătit pachetul cu fructe şi prăjituri pentru bolnavi, la fel ca şi bunica, a dorit şi fetiţa să pregătească un pachet, pentru a fi oferit unui copil sărac, care era bolnav.

Spre surprinderea noastră, nu erau mulţi copii în spital, pentru că cei care nu erau prea grav bolnavi au fost trimişi acasă. Pe drumul spre casă, fetiţa a plâns pentru că ea nu a putut să ofere nimănui pachetul ei. Am vrut să o convingem să consume ea bunătăţile, dar a rămas hotărâtă să pună în aplicare planul ei. Am sperat că pe drum vom găsi vreun sărac fără cămin, căruia să-i dăruim pachetul. Dar degeaba ne-am plimbat pe străzi, pentru că erau aproape pustii. Ne-am oprit şi în centru, lângă un patinoar: poate vom găsi pe cineva căruia să îi dăruim pachetul. Am încercat să-i atragem atenţia de la pachet la o iesle ce era amenajată acolo, reprezentând imagi­nea lui Iosif şi Maria, împreună cu Isus. Dar nu am avut niciun succes.

Când am intrat în curte, a izbucnit în plâns, pentru că nu a dat nimănui cadoul. Am plecat pe jos spre piaţă, ca să întâlnim pe cineva căruia să-i dă­ruiască pachetul. În sfârşit a reuşit. Fericită, dorind în acelaşi timp să nu fie văzută, a dăruit pachetul unui cerşetor din piaţă.

Am învăţat o lecţie dublă din comportamentul fetiţei. Pe de o parte, in­sistenţa ei de a face un gest nobil. Pe de altă parte, puterea exemplului pe care îl dăm copiilor şi nepoţilor noştri.

"Niciunul dintre noi nu putem trăi fără a avea o influenţă în lume. Ni­ciun membru al familiei nu se poate izola, astfel încât cei din jur să nu simtă influenţa şi spiritul lui. Chiar şi expresia feţei are o influenţă spre bine sau spre rău. Spiritul, cuvintele, acţiunile, atitudinea faţă de cei din jur, toate acestea vorbesc ... Copiii trebuie să vadă în vieţile părinţilor acea consecvenţă care este în conformitate cu credinţa lor." (Familia împlinită, p. 138, 142)

AnnaSzasz, Baia Mare, Transilvania Nord

miercuri, 25 decembrie 2013

Dumnezeu- ajutor, sprijin si mangaiere


Suie-te în Galaad şi adu leac alinător, fecioară, fiica Egiptului! De­geaba întrebuinţezi atâtea leacuri, căci nu este vindecare pentru tine. (Ieremia 46: 11)

Se întâmpla în august 2010. Pe soţul meu îl durea foarte tare piciorul drept. Am fost la mai mulţi medici şi toţi au pus acelaşi diagnostic: reuma­tism. Toate tratamentele recomandate ameliorau situaţia, dar durerea apă­rea din nou. Aşa că într-o noapte, cu dureri mari, ne-am hotărât să mergem la spital la Sibiu, la secţia Fizioterapie. 
Medicul care ne-a primit a şi început tratamentul şi ne-a întrebat dacă avem vreun bilet de ieşire din spital.
Soţul meu fusese operat de prostată în anul 2006 şi s-a recuperat foarte repede. Nu ştiam ce ne aşteaptă, deoarece medicul nu ne-a spus adevărul, nici că a luat biopsie. Ne-a spus atât: "Când mai aveţi probleme, veniţi la mine." Nu ne-am mai dus, deoarece totul a fost bine. Medicul fizioterapeut a căutat în baza de date şi a găsit rezultatul biopsiei soţului: Adenom carci­nom de prostată, stadiul 4.

A fost mutat la Oncologie, unde a şi început tratamentul pentru boala lui. În disperarea noastră, Dumnezeu S-a îngrijit şi ne-a condus la un doctor bun care l-a tratat, dar ne-a spus că boala este foarte gravă şi în maxim 3-4 săptămâni, soţul meu va muri. Am fost disperată, am plâns, am ajuns la de­presie, nu puteam să dorm, nu mă puteam ruga; dar Tatăl nostru ceresc nu ne lasă niciodată singuri. Îmi venea în minte un singur verset: "Până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi ... " (Matei 10:30,31)

Am avut un mare sprijin din partea familiei bisericii şi a vecinilor, prin rugăciune şi încurajare. Vreau să vă spun că soţul meu avea metastaze ale sistemului osos. Medicul ne-a spus să se ferească de fracturi, pentru că nu se poate interveni în niciun fel. De Anul Nou, când am primit făgăduinţe din Biblie, soţului meu i-au venit versetele din Psalmul 34:18-20: "Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit. De multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană, dar Domnul îl scapă întotdeauna din ea. Toate oasele i le păzeşte, ca niciunul din ele să nu i se sfărâme." Domnul ne-a spus atunci că El păzeşte oasele ca să nu se frângă.

Avem un Tată şi un Mântuitor minunat, care este interesat de viaţa noastră prezentă şi viitoare. Prin rugăciune şi predarea vieţii în mâna Domnului, putem face faţă oricărui necaz din valea umbrei morţii. Te laud, Doamne, şi Te iubesc pentru rugăciunile ascultate. Fii slăvit! Amin!

"Iată, ochiul Domnului priveşte peste cei ce se tem de El, peste cei ce nă­dăjduiesc în bunătatea Lui, ca să le scape sufletul de la moarte ... " (psalmii)

Rafila Rus, Sibiu, Transilvania Sud

In lume, dar nu din lume


Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. (Ioan 17: 15)

Istoria creştinismului este o istorie a graniţelor impuse dogmatic, geografic sau politic între biserică şi puterea seculară. Graniţele nu au fost întotdeau­na aceleaşi, ci, în funcţie de împrejurări şi de interese, în funcţie de autorita­tea ori de personalitatea liderilor religioşi sau politici, ele au fost mutate fără prea mari mustrări de conştiinţă. S-a spus întotdeauna, în marile cancelarii ale lumii, că barierele sunt făcute tocmai pentru a fi trecute. Nu de puţine ori liderul politic a fost liderul bisericii sau şeful bisericii a fost un bun militar şi lider politic. În funcţie de momentul istoric, biserica s-a uitat cu invidie la autoritatea seculară şi invers, uneori creându-se tensiuni încheiate cu vărsa­re de sânge.

Mâhniţi, unii credincioşi s-au izolat de societate, încercând să limiteze influenţele lumii asupra lor pentru a-şi păstra credinţa şi valorile. Dar această izolare nu a rezolvat fondul problemei, pentru că izolarea fizică nu aduce în mod automat şi ruperea spirituală de influenţele lumii. Istoria lui Luther este poate cel mai bun exemplu. Pe de altă parte, această atitudine vine în conflict cu rugăciunea înălţată de Hristos pentru ucenicii Lui: "Nu Te rog să-i iei din lume ... " sau cu declaraţia: "Voi sunteti sarea pământului."

De aceea istoria prezentă nu aduce nimic nou sub soare. "În prezent, linia de diferenţiere între pretinşii creştini şi necredincioşi abia se mai distinge. Membrii bisericii iubesc ce iubeşte lumea şi sunt gata să se asocieze cu ea."  (TV, p. 484)

Şi, atunci, care este soluţia?

Unul dintre cele mai frumoase gânduri pe care le-am citit este acela că biserica nu trebuie să fie în pas cu lumea, ci trebuie să umble cu Dumnezeu. Putem să trăim într-o lume a necredinţei şi a păcatului şi, cu toate acestea, să avem speranţa unei vieţi noi, diferite, nobile, pline de sens şi de bucurie.

Să avem viaţă din belşug!

CONEXIUNE
Teologul german Dietrich Bonhoeffer a scris în Costul uceniciei ur­mătoarele: "Harul ieftin este harul care nu implică ucenicie, harul lipsit de cruce, harul fără de Hristos cel viu şi întrupat."

Lucian Floricel, pastor, secretarul Conferinţei Muntenia

Ca stanca de neclintit


Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta! (Exodul 14:13)

Cu mulţi ani în urmă, a fost un împărat care stăpânea peste un popor mare. Printre străbunii lui fuseseră împăraţi buni. Dar el era un om slab. Cu toate că numele lui însemna "Pus de Dumnezeu", el nu umbla cu Dumnezeu. Într-o zi, un proroc, pe nume Urie, a sosit cu o solie de mustrare. Mâniat, împăratul a hotărât să-l omoare. Aflând de intenţia împăratului, Urie a fugit departe, într-o ţară străină, la adăpost.

Nu după multe zile, Dumnezeu a trimis un alt proroc, cu exact aceeaşi solie. Fără să se teamă, acesta a rostit mustrarea cu voce tare în auzul popo­rului adunat la templu. Împăratul, curtea şi preoţii săi au fost foarte deranjaţi şi au decis să-l omoare. Prorocul acesta însă n-a căutat să fugă. Liniştit, le-a zis doar atât: "Cât despre mine, iată-mă în mâinile voastre! Faceţi-mi ce vi se va părea că este bine şi drept! Numai să ştiti că Domnul m-a trimis să rostesc aceste cuvinte."

După părerea ta, care a procedat mai înţelept? Desigur, Urie, căci a scă­pat prin fugă, în timp ce al doilea proroc a suferit consecinţele. Dacă citeşti însă capitolul 26 din Ieremia, deznodământul te va surprinde. Atitudinea li­niştită a lui Ieremia le-a determinat pe căpeteniile poporului să intervină şi să blocheze decizia de moarte. În schimb, pe bietul Urie l-au scos din Egipt şi Împăratul Ioiachim l-a tăiat în bucăţi.

Copiii lui Dumnezeu nu se mai îngrijorează pentru viaţa lor. Ei nu merg după aparenţe, ci merg prin credinţă. Ei nu trăiesc pentru ei înşişi, ci trăiesc ca să facă voia lui Dumnezeu. De aceea ei nu se tem de moarte. Ei sunt scum­pi în ochii lui Dumnezeu. "Trimişii lui Hristos nu se preocupă de consecin­ţe. Ei trebuie să-şi îndeplinească misiunea şi să lase urmările pe seama lui Dumnezeu." (TV, p. 501)

Aşa sunt oamenii credinţei: nu se mai îngrijorează de viaţa lor! Cu astfel de oameni, Dumnezeu schimbă lumea.

CONEXIUNE
Pastorul chinez Wanh Zhiming a fost executat în data de 29 decem­brie 1973, pe un stadion, în faţa a 10 000 de "spectatori", din cauza credinţei sale şi a luptei împotriva regimului comunist.

Lucian Cristescu, pastor, preşedintele Conferinţei Transilvania de Sud

Impreuna cu Domnul


Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui? (Matei 6:27)

22 decembrie 1993. Un sfârşit de an fără zăpadă, o zi pe care Domnul a hărăzit-o în dreptul meu ca un cadou. În dimineaţa acestei zile mi-am înce­put serviciul obişnuit, dar nu după mult timp, sunt chemată la directorul instituţiei, care-mi propune un schimb de experienţă ca medic însoţitor al unui grup de copii şi alte persoane, în Danemarca.

Nu am luat hotărârea pe moment, întrucât doream să-l consult şi pe soţul meu. Când i-am spus, a acceptat.

Ajunşi în Danemarca, nu mică mi-a fost surpriza când am fost cazaţi la un hotel ce fusese închiriat numai pentru noi. Am aflat astfel că ne vom autogospodări.

Ghidul nostru era o profesoară româncă, ce era căsătorită cu un danez.

Această doamnă ne-a prezentat toate utilităţile clădirii: dormitoarele, bucă­tăria, băile, magazia de alimente şi demisolul, cu maşina de spălat indus­trială.

La faţa locului ne-am reorganizat ca într-o familie, aşa încât nu m-am dat înapoi de la a lucra în bucătărie pentru a hrăni copiii care erau cu noi. Şi după cum orice bine se răsplăteşte uneori cu bine, şi mie îmi mai trecea dorul de casă, de soţ, de copii, muncind în acest sector. După fiecare zi de muncă mă duceam în camera mea, la mansardă, de unde se vedea Marea Nordului, şi mă dedicam lui Dumnezeu prin rugăciune şi studiu biblic. Nu rareori au fost însoţite rugăciunile de lacrimi, lacrimi faţă de care Domnul nu a rămas indiferent; aşa că într-o bună zi, după rugăciunea mea fierbinte, Domnul mi-a răspuns: "Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui?"

Din clipa aceea I-am mulţumit Domnului pentru că m-a asigurat că El este la cârma vieţii tuturor celor ce Îl iubesc, şi că El ne va purta de grijă, chiar dacă distanţele dintre membrii familiei sunt mari.

Am revenit în ţară, îmbogăţită cu mai multe experienţe cu Domnul meu, aşa încât pot spune ca şi David în Psalmul 62: 1: "Da, numai în Dumnezeu mi se încrede sufletul; de la El îmi vine ajutorul."

,,Aceia care îl cred pe Hristos pe cuvânt şi predau fiinţa lor purtării Sale de grijă şi viaţa lor, ca El să o conducă, vor afla pace şi linişte. Nimic în lume nu poate să-i întristeze când Isus îi înveseleşte cu prezenţa Sa." (Hristos, Lumina lumii, p. 303)

Rodica Stamin, Craiova, Oltenia


marți, 24 decembrie 2013

Trei ore sub copac


Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi in inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. (Romani 10:9)

În lucrarea misionară, fiecare minut contează. Fiecare ocazie poate schimba soarta unui om aflat pe frontul luptei dintre Bine şi Rău. Orice oportuni­tate de a-L prezenta pe Hristos unui suflet trebuie folosită.

Mă aflam în vizită într-un sat din Sikkim, undeva în Nepal, la poalele munţilor Himalaya. Mergând pe drum, am zărit doi bărbaţi budişti sub un co­pac. Stăteau la poveşti, fumând şi consumând alcool. M-am îndreptat spre ei, i-am salutat şi am intrat direct în subiect, spunându-le că trupul fiecăruia dintre noi este un templu al lui Dumnezeu şi că ei ar trebui să îşi păstreze templul curat. Le-am dat detalii despre efectele pe termen lung ale consumului de tutun şi alcool şi le-am atras atenţia că efectele acestora puteau fi cu atât mai puternice cu cât ei erau deja la o vârstă ceva mai înaintată.

Cei doi budişti m-au ascultat cu atenţie. De fapt, m-au ascultat timp de trei ore. Am stat acolo, sub copac, şi le-am vorbit despre Evanghelia lui Hristos. Le-am dat apoi un exemplar vechi din Tragedia veacurilor în limba nepaleză. Le-am vorbit despre originea păcatului, despre căderea lui Lucifer, despre dra­gostea şi răstignirea lui Isus şi despre revenirea Lui, care va avea loc în curând. La final, ne-am rugat şi fiecare şi-a văzut de drumul lui.

Trei luni mai târziu, cei doi budişti mi-au telefonat. Citiseră cartea şi o re­comandaseră şi prietenilor lor. Acum, voiau să mai primească literatură creş­tină. Le-am pus la dispoziţie şi alte cărţi, iar apoi cei doi au început o serie de studii biblice, dorind să se boteze în biserica lui Hristos.

Vreau să le mulţumesc celor care au făcut posibilă traducerea cărţii Tra­gedia veacurilor în limba nepaleză, precum şi în hindi, bengali ş.a.m.d. Car­tea aceasta îi poate ajuta pe locuitorii de la poalele muntilor Himalaya să îşi schimbe stilul de viaţă şi să Îl accepte pe Hristos ca Mântuitor al lor.

Praveen Tamsang, pastor, Bengalul de Nord

Recunostinta


Lăudaţi pe Domnul! Ferice de omul care se teme de Domnul şi care are o mare plăcere pentru poruncile Lui! (Psalmii 112: 1)

Laudă Creatorului şi Mântuitorului nostru, Domnul Isus Hristos, care ne-a redat speranţa El a lăsat onoare, mărire şi pe Tatăl pentru a ne răs­cumpăra pe noi. fiinţe păcătoase şi rele. Cum să uităm sacrificiul inimagi­nabil, când prin sângele Lui, vărsat pe Golgota, am primit iertarea şi răs­cumpărarea?

"Hristos a fost tratat aşa cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi trataţi aşa cum merita El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El n-a contribuit cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui. la care noi n-am contribuit cu nimic. El a suferit moartea care era a noastră. ca noi să putem primi viaţa care era a Lui. «Prin rănile Lui suntem tămăduiţi." (Hristos, Lumina lumii, p. 7)

Lauda şi recunostinţa ar trebui să fie pe buzele noastre şi niciodată mur­mur de nemulţumire. Prin orice trecem, Dumnezeu ştie totul, poate totul şi este gata să ne ajute. Mai mult decât binecuvântările pe care le primim pe acest pământ El ne oferă perspectiva veşniciei cu "lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit" (1 Corin­teni 2:9).

"În Biblie, moştenirea celor mântuiţi este numită «o patrie» (Evrei 11:14- 16). Acolo, Păstorul ceresc Îşi conduce turma la izvoare de apă vie. Pomul vieţii îşi dă roadele în fiecare lună, iar frunzele pomului sunt pentru vinde­carea neamurilor. Acolo sunt izvoare care curg continuu, limpezi precum cristalul, şi, pe malul lor, pomi unduind îşi aruncă umbrele pe cărările pre­gătite pentru răscumpăraţii Domnului. Acolo câmpiile întinse se continuă cu coline pline de frumuseţe, iar munţii lui Dumnezeu îşi înalţă crestele înalte. Pe acele câmpii paşnice, lângă izvoarele pline de viaţă, poporul lui Dumnezeu, multă vreme peregrin şi rătăcitor, va găsi un cămin ...

«Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca îm­preună cu iedul (...) şi le va mâna un copilaş. Nu se va face niciun rău şi nicio pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt», zice Domnul (Isaia 11:6,9). Durerea nu poate să existe în atmosfera Cerului. Nu vor mai fi lacrimi, nici convoaie funebre, nici urme de plâns. «Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.»" (Apocalipsa 21:4). (Tragedia veacurilor, p. 667, 668)

Suntem binecuvântaţi de Domnul! Să-L lăudăm şi să-L preamărim veş­nic! Amin!

Miranda Hantzig, Bucureşti, Muntenia

Minunea pentru nunta noastră (II)


Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul. (Psalmii 121:2)

Multe persoane dinaintea noastră au fost dezamăgite atunci când li s-a spus că locurile erau deja ocupate în ziua respectivă, şi eu încercam să nu mă gândesc că vom primi acelaşi răspuns. După o oră, ne-a venit rândul. L-am salutat cu entuziasm pe domnul de la ghişeu, în ciuda temerilor din sufletele noastre. Logodnicul meu i-a spus că trebuie să călătorim pe 17 de­cembrie, dar el ne-a spus că nu este posibil, pentru că locurile erau ocupate în zilele de 17 şi 18, aşa că singura opţiune era data de 19 decembrie.

Inimile noastre au îngheţat în acel moment. Ne-am uitat unul la altul dezamăgiţi, În timp ce logodnicul meu a oftat adânc. Am rămas fără cuvinte pentru câteva secunde. Nu îmi putea imagina că vom lipsi la propria nun­tă ... Îmi venea să plâng ... Îmi imaginam şi cum ar fi fost dacă nu am mai fi ajuns niciodată ... Acum totul era pregătit pentru nuntă, eram aşteptaţi şi ... evenimentul să fie amânat?! Sora mea venise din America şi fratele logod­nicului meu sosise din Africa, pentru nuntă. Ce încurcătură pentru toţi .
..
L-am rugat pe domnul acela să ne ajute, dar el spunea că nu este posibil.

Atunci i-am spus că este vorba despre nunta noastră, care urma să aibă loc pe data de 18 decembrie. Când a auzit de nuntă, s-a uitat la noi cu compăti­mire şi a stat pe gânduri un moment. Apoi s-a ridicat, ne-a rugat să aştep­tăm şi s-a dus să vorbească cu şeful lui despre situaţia noastră. Speranţa noastră a început să crească şi din inimile noastre se înălţau rugăciuni tă­cute către Tatăl ceresc. După câteva minute, domnul respectiv ne-a chemat la un ghişeu alăturat şi ne-a spus: "Felicitări pentru nunta voastră! Zborul vostru va fi mâine dimineaţă (17 decembrie), la ora 7:45."

Aproape că am sărit în sus de bucurie. Nu pot să explic în cuvinte ce am simţit atunci. Sufletele noastre au fost înălţate de bucurie şi I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru modul în care a lucrat prin intermediul acestui domn. Era cu adevărat o minune!

Ne-am întors la hotel în seara aceea şi eram tare fericiţi. Nici nu mai simţeam oboseala. Nu încetam să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru harul Său. Am anunţat rudele cu privire la timpul sosirii noastre şi toate încur­căturile s-au rezolvat cu bine. Nunta a avut loc în bune condiţii, fără alte probleme şi am avut noi motive de recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

Acum sunt fericită în căsnicia noastră şi locuiesc împreună cu soţul meu în România. De câte ori ne aducem aminte de experienţa nunţii, îi mulţu­mim din nou lui Dumnezeu, pentru că lucrează într-un mod atât de minu­nat atunci când ne punem încrederea în El.

Charito Nguienya, Mediaş, Transilvania Sud