S-A TERMINAT - PARTEA I

Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor. - Geneza 2: 1

Anul 1968, ajunul Crăciunului. America a avut un an lung şi dificil.

În ianuarie 1968, Coreea de Nord a capturat vasul american Pueblo. În februarie şi în martie, numărul americanilor ucişi în Vietnam a crescut vertiginos. Opoziţia publicului faţă de război a atins o cotă fără precedent. În primăvară au avut loc asasinarea lui Martin Luther King Jr. şi asasinarea lui Ro­bert F. Kennedy. Vara a fost la fel de încordată, pe măsură ce tratativele de pace din Vietnam trenau şi protestele antirăzboi se intensificau. Anul 1968 a fost fără nicio îndoială un an pe care ne doream să-l uităm cât mai curând.

Totuşi, în ajunul Crăciunului, o rază de speranţă a răzbătut printre nori. Bu­curia unei mari realizări ne-a insuflat o nouă încredere. Pentru prima dată în isto­rie, oamenii au orbitat în jurul Lunii. Şi, în plus, lucrul acesta l-au făcut americanii! Nu ne puteam crede ochilor când priveam la televizor imaginile impresionante de pe suprafaţa Lunii. 

Astronauţii Frank Borman, James Lovell şi William An­ders au transmis câteva urări de Crăciun şi au citit dintr-o carte străveche bine cunoscutele cuvinte din Geneza 1: 1: "La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi părnântul" (Gen. 1: 1).

În timp ce făceau înconjurul Lunii şi priveau spre Pământ de la o distanţă de circa 400 000 km, astronauţii ne-au reamintit tuturor că viaţa nu este un acci­dent cosmic. "La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi părnântul."

Cuvintele acestea au un sens profund, o semnificaţie practică şi transmit un adevăr neschimbător. Să analizăm mai îndeaproape această scenă a Creaţiei.

Spre sfârşitul săptărnânii Creaţiei, Dumnezeu Şi-a încoronat lucrarea prin crearea lui Adam şi a Evei. El a exclamat înaintea întregului univers: "Este gata!"

Geneza 2: 1 descrie scena astfel: "Astfel au fost sfârşite cerurile şi părnântul şi toată oştirea lor." Acest verset ne spune că lucrarea de creaţie a fost realizată de Dumnezeu. Creaţia este lucrarea lui Dumnezeu. Noi nu am evoluat. Noi nu ne-am creat singuri. Versetul ne vorbeşte despre un Creator care Şi-a încheiat lucrarea de creare şi despre un Creator care are grijă de lucrurile pe care le-a făcut. De-acum înainte, nu trebuie să te mai laşi tulburat de gândul că nu ai avea valoare.

Dumnezeu spune: "Am încheiat lucrul la fiinţa ta complexă. Am dat formă cu multă grijă inimii tale, celulelor, particulelor electrice/chimice din creierul tău şi personalităţii tale. Eu te-am făcut. Eu te-am creat. Dacă te subestimezi, îl insulţi pe Acela care te-a creat!"

În lumina dragostei Creatorului nostru, nu mai trăim cu impresia că sun­tem singuri, nedoriţi, părăsiţi, neapreciaţi, neiubiţi. În dimineaţa creaţiei în care a spus: "S-a terminat", Dumnezeu Şi-a manifestat dragostea într-un mod atât de complet, încât a alungat pentru totdeauna sentimentele de înstrăinare, de abandonare şi de singurătate.
 Noi putem spune împreună cu apostolul Pavel:

"Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu" (Efes. 2: 19).

Dumnezeu ne-a creat. El ne iubeşte. Noi nu suntem orfani în acest univers.

Noi suntem oameni din casa lui Dumnezeu! Avem motive suficiente să fim bucuroşi.

Mark Finley

CRED SI ASCULT

Iată, Dumnezeu este izbăvirea mea; voi fi plin de încredere şi nu mă voi teme de nimic. - Isaia 12:2

Într-unul dintre cele mai impresionante pasaje din Scriptură, Isus arată care este esenţa vieţii creştine. În Marcu 14:36 stă scris: "El zicea: <<.Ava, adică Tată, ţie toate lucrurile Îţi sunt cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu»." Ava este cuvântul pe care îl folosea un copil atunci când i se adresa tatălui lui, un cuvânt familiar care denotă ascultarea şi încrederea de copil. Chiar şi atunci când nu înţelegea, Isus Îl numea pe Tatăl Său, "Tăticule". Când a înfruntat crucea, când a dat piept cu întunericul şi disperarea, când a fost ispitit să îşi abandoneze încrederea, El L-a numit pe Tatăl Său "Tăticule".

Poate că viaţa este crudă. Totuşi, Dumnezeu nu este crud.

Poate că viaţa este nedreaptă. Totuşi Dumnezeu nu este nedrept!

Aceasta nu înseamnă că înţeleg sau accept ceea ce se întâmplă. Faptul că am încredere nu înseamnă că îmi place ceea ce se întâmplă sau că e drept să se întâmple aşa. Nu înseamnă că experienţele pe care le am sunt juste sau că le merit. Faptul că am încredere nu înseamnă că am convingerea că Dumnezeu a declanşat situaţiile prin care trec.

- Încrederea înseamnă că înţeleg faptul că Dumnezeu mă iubeşte şi că El mă va ajuta să ies triumfător din situaţia prin care trec.

- Încrederea înseamnă că, în ciuda a ceea ce mi se întâmplă, mă pot încă bizui pe Dumnezeu.

- Încrederea înseamnă că mă odihnesc în grija şi în dragostea Sa, chiar dacă nu înţeleg.

,,[Dumnezeu] nu Îi va dezamăgi niciodată pe cei care îşi pun încrederea în El" (Mărturii, voI. 9, pag. 213). Aşadar, mă predau Lui cu o încredere absolută. Eu strig împreună cu profetul Isaia: "Voi fi plin de încredere şi nu mă voi teme de nimic." Eu cânt: "Cred şi-L ascult, Şi-L iubesc tot mai mult lângă El este pace,! Da, eu cred şi-L ascult."

Mark Finley

PUTEREA VINDECĂTOARE A IERTĂRII

Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, 'Doamne? - Psalmii 130:3

Când armatele lui Hitler au eliberat-o din greşeală pe Corrie ten Boom din lagărul de la Ravensbruck, Corrie a devenit una dintre puţinii supravieţuitori. După război, ea a înfiinţat în Olanda o casă pentru foştii prizonieri de război. Ea a afirmat că diferenţa dintre cei care sufereau de depresie şi cei care şi-au revenit din experienţele lor groaznice stă în dispoziţia lor de a  ierta. Cei care nu au putut să ierte, care au păstrat amărăciunea şi resentimentele au rămas pentru tot restul vieţii cu un dezechilibru psihic.

Corrie a dus mesajul iertării lui Dumnezeu şi al dragostei lui Dumnezeu în oraşele bombardate şi la poporul german năpăstuit. Într-o seară. a susţinut o cuvântare în Munchen. După ce a descris cu elocvenţă iertarea lui Dumnezei în faţa a sute de ascultători atenţi. a zărit în sală un bărbat. După serviciul divin el a venit la ea. Era un bărbat îndesat, cu o înălţime de 1,72 m, cu ochii adânciţi în orbire şi faţa pătrată. L-a recunoscut imediat: era unul dintre gardienii cei mai cruzi din Ravensbriick.

Acum se afla faţă în faţă cu el. El a întins mâna ca să-i ceară iertare. Corrie comentează întâmplarea astfel: "Aş fi vrut să-l scuip în faţă. Aş fi vrut să întind braţul şi să-l pleznesc. Totul în mine striga răzbunare. Dar mi-am spus: Ştiu că dacă nu îl iert, va pieri din mine orice urmă de dragoste. Ştiu că amărăciunea, resentimentul şi indispozitia de a ierta îmi vor mistui sufletul."

Iertarea este decizia de a-l elibera pe cel care ţi-a greşit de sub condamnarea ta, pentru că Hristos te-a eliberat de sub condamnarea Sa. Înseamnă să-l tratezi ca şi cum te-a iubit tot timpul. pentru că Hristos te-a iubit.
În pofida simţămintelor lăuntrice contradictorii. Corrie a întins braţul. a dat mâna cu bărbatul acela şi a spus abia şoptit:

- Frate. te iert.

Ea rememorează momentul astfel: "Când am întins mâna. am întins-o îm­potriva tuturor înclinatiilor mele. Când am rostit cuvintele: «Frate, te iert», sufletul meu a fost inundat de o nouă pace."


Iertarea vindecă. Când iertăm pe cineva care nu merită iertat. noi primim vin­decarea lui Dumnezeu. Iertarea este remediul Său pentru mânie, amărăciune ~ . resentiment. Suntem încurajaţi să cultivăm "spiritul iertării" (Mărturii, voI. 3, P4 . 98) şi să nu obosim în a oferi iertarea pentru greşeli (vezi Parabolele Domnuu Hristos. pag. 249, 250).

Inima iertătoare este o inimă pe care Dumnezeu o poate umple cu dragostea Sa. Inima împietrită se împotriveşte dragostei Sale. Cere-I astăzi lui Dumnezeu să-ţi dea o inimă iertătoare. La fel ca şi Corrie ten Boom, întinde mâna spre cei care ţi-au greşit şi spune-le: "Frate, soră, te iert."

Mark Finley

MÂNDRIA UN CANCER SPIRITUAL

Prin mândrie se aţâţă numai certuri, dar înţelepciunea este cu cel ce ascultă sfaturile. - Proverbele 13:10

S-a întâmplat într-o suburbie din Boston în august 1973. Poate că îţi aduci aminte experienţa consilierului prezidenţial Chuck Colson şi întâlnirea lui neaşteptată cu Dumnezeu. În ziua aceea se afla în vizită la un prieten pe nume Tom Phillips, directorul unei companii. El nu ştia că acesta devenise creştin. După ce a luat loc în sufrageria elegantă a familiei Phillips, Colson a început să se plângă de incorectitudinea cu care îl trata presa. 

Afacerea Watergate era pe punctul de a ieşi la iveală.

După ce şi-a epuizat argumentele, Phillips i-a spus cu blândeţe:

- Dacă ai fi convins că lupţi pentru o cauză dreaptă, niciuna dintre aceste acţiuni nu ar fi necesară!

Apoi s-a aplecat spre el şi a adăugat:

- A trebuit să încercaţi să-i distrugeţi pe duşmanii voştri. A trebuit să îi distrugeţi pentru că nu puteaţi avea încredere unul în altul.

Colson a început să-şi şteargă transpiraţia de pe frunte. Parcă dintr-odată se făcuse prea cald în încăpere.

După aceea, a încercat să-i explice prietenului lui că în politică trebuie să faci anumite lucruri ca să supravieţuieşti. Phillips l-a întrebat dacă putea să-i citească un gând din cartea Creştinism pur şi simplu, scrisă de C. S. Lewis. Colson a accep­tat, lăsându-se pe spătarul scaunului într-o atitudine defensivă.

Phillips i-a citit un pasaj care l-a străpuns adânc în inimă pe Colson. "Mândria este cauza principală a nenorocirilor din fiecare naţiune şi din fiecare familie încă de la începutul lumii ... Mândria înseamnă întotdeauna duşmănie ... Mândria este un cancer spiritual; ea distruge însăşi posibilitatea de a iubi ... " În timp ce Phillips rostea aceste cuvinte, prin faţa ochilor lui Colson s-au perindat câteva scene din viaţa lui. El a văzut cum a devenit arogant şi cum s-a distanţat de bună-voie de orice manifestare a dragostei.

În seara aceea, în timp ce se întorcea acasă, toate aceste amintiri l-au copleşit şi a izbucnit într-un plâns nestăpânit. În cele din urmă, a lăsat garda jos. A fost copleşit de simţământul teribil de goliciune din spatele măştii încrederii în sine şi a rostit atunci prima rugăciune autentică din viaţa lui. A apelat la Dumnezeu şi a acceptat dragostea Sa. Mai târziu, acest bărbat înrobit de mândrie s-a implicat cu multă bucurie în lucrarea din penitenciare.

Mândria este cea mai rea închisoare dintre toate. Solomon afirmă: "Mândria merge înaintea pieirii şi trufia merge înaintea căderii" (Prov. 16: 18). "Mândria unui om îl coboară, dar cine este smerit cu duhul capătă cinste" (Prov. 29:23).


Mândria ne dă un sentiment de mulţumire de sine şi de superioritate. Omul arog­ant îşi exagerează succesul personal şi micşorează importanţa realizărilor altora.

Dumnezeu ne invită să venim la El cu umilinţă, recunoscând că toate capacităţile, toate oportunităţile şi toate talentele noastre vin de la El. împreună cu Charles Colson, descoperim şi noi adevăratul sens al vieţii prin supunerea cu smerenie înaintea Dumnezeului care ne-a creat.

Mark  Finley

DĂ-I SLAVĂ LUI DUMNEZEU ÎN ÎNCERCARE!

Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii  care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. -Iacov 1:2,3

Tânărul Claude de Praet a aşteptat cinci zile lungi în temniţă pentru a afla ce acuzaţii i se aduceau. În final, în dimineaţa zilei a şasea. un temnicer a deschis uşa de la celula lui şi l-a dus în camera de interogatoriu. Trei judecători aşezaţi pe scaune cu spătar înalt îl aşteptau în tăcere. Un funcţionar aştepta pregătit cu pană şi hârtie ca să noteze declaraţia deţinutului. Aprodul a început să-i pună întrebări.

Claude era judecat dintr-un singur motiv: convingerile lui erau diferite de cele ale bisericii de stat. El a ales să accepte mai degrabă autoritatea Bibliei decât autoritatea bisericii. El avea convingerea că mântuirea venea prin Isus Hristos, şi nu prin sacramentele bisericii.

Interogatoriul a avut loc în 1556, în oraşul Ghent (aflat în prezent pe terito­riul Belgiei). În scrisorile pe care acest bărbat a reuşit să le trimită din închisoare, descoperim un lucru uimitor despre credinţa lui. El scrie referitor la procesul lui: "Inima mea s-a aprins de bucurie în mine pentru Domnul Dumnezeul meu, in aşa măsură încât toate frământările şi îngrijorările mele au fost îndepărtate din mintea mea, cum îndepărtezi praful de pe stradă."

Ce eveniment a produs această schimbare? În mod uimitor, schimbarea a fost adusă de venirea temnicerului la celula lui şi de escortarea lui înaintea acuzatorilor. Ea a fost adusă de începerea interogatoriului. Dar chinurile abia începeau pentru el. De ce era el atât de fericit? Pentru că avea în sfârşit ocazia de a da mărturie despre credinţa lui şi despre ceea ce a făcut Dumnezeu în viaţa lui. Indiferent ce avea să se întâmple, adversarii lui aveau să afle ce însemna Isus pentru el.

El a scris: "M-am aşezat bucuros, cu inima înălţată la Domnul Dumnezeul meu, uitând de mine însumi şi de lucrurile din lumea aceasta."

Fiecare încercare este o ocazie de a da mărturie despre bunătatea lui Dum­nezeu. Chiar şi necreştinii sunt bucuroşi atunci când totul le merge bine. Dacă nu suntem bucuroşi decât atunci când totul ne merge bine, atunci mărturia noastră nu este mai bună decât cea a unui necreştin. Dar dacă ne bucurăm de bunătatea lui Dumnezeu în încercările noastre, atunci dăm o mărturie pozitivă despre faptul că El ne susţine chiar şi în momentele dificile ale vieţii.

Claude de Praet a considerat că procesul la care a fost supus a fost o ocazie de a vorbi despre Hristos. Treci astăzi printr-o încercare grea? O rudă sau un prieten de-al tău are vreo problemă? Sau poate ai o problemă de sănătate? Poate că este vorba despre un conflict cu o persoană apropiată sau despre un conflict la locul de muncă? Dacă da, atunci pune-ţi întrebarea: "Cum pot să dau mărturie înaintea oamenilor din jurul meu în această încercare? Cum pot să-I dau slavă lui Hristos în această problemă? Cum pot să-L onorez pe Hristos prin această experienţă?"

Dacă privim fiecare dintre provocările vieţii din perspectiva onorării Numelui lui Dumnezeu, atunci încercările noastre devin nişte ocazii unice de mărturisire.

Fie ca rugăciunea inimilor noastre să fie aceasta: "Doamne, învaţă-mă să văd în fiecare încercare o ocazie de a aduce slavă Numelui Tău!"

Mark  Finley

O FRUMOASĂ REUNIUNE

Apoi, noi, cei vii care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. - 1 Tesaloniceni 4: 17

Într-o dimineaţă am făcut o scurtă plimbare şi, când m-am apropiat de casă am auzit telefonul fix sunând. Am mărit pasul ca să răspund. La celălalt capăt al firului era o femeie necunoscută, care părea a fi foarte supărată.

- Sunteţi pastorul Mark Finley? a întrebat femeia.

După ce am confirmat, ea a continuat.

- Sunt asistenta doctorului Adams din Trenton, Georgia. Cunoaşteţi o ado­lescentă pe nume Jenny?

- Da, s-a întâmplat ceva?

- Da, a răspuns ea. Jenny lucrează ca bonă pentru copiii familiei Jarod. Părinţii copiilor nu erau acasă. Bebeluşul s-a sufocat în pătuţ.

Asistenta a făcut o pauză.

- Pastore, puteţi veni acum la Trenton? Puteţi să o vizitaţi pe Jenny şi să o încurajaţi puţin? Şi, vă rog ... puteţi să-i anunţaţi pe părinţi că bebeluşul lor a murit?

În timp ce treceam în viteză prin curbele dintre Wildwood şi Trenton, o mulţime de gânduri îmi năvăleau în minte. Să vorbesc mai întâi cu Jenny sau cu părinţii bebeluşului? Am hotărât să trec mai întâi pe la familia Jarod.

După ce am parcat în faţa casei lor, am observat că în curte erau doi băieţel care se jucau cu maşinuţele. Cel mai mic s-a uitat la mine foarte serios şi mi-a spus:

- Domnule, bebeluşul a murit.

Mi-am dat atunci seama că părinţii aflaseră deja vestea.

Când am intrat în casă, mama copiilor stătea pe canapea. Soţul ei era lângă ea şi o ţinea de după umeri, dar ea plângea în hohote. Suspinele ei mi-au frânt inima. Nu-mi puteam închipui ce însemna să treci printr-o situaţie atât de cumplită.

M-am apropiat de ea şi am pus mâna uşor pe umărul ei. Printre lacrimi şi suspine, ea a privit la mine şi mi-a zis:

- Pastore, vă mulţumesc că aţi venit.


Preţ de câteva clipe nu am spus absolut nimic. Dar apoi am luat cuvântul:

- Doamnă, eu nu pot înţelege durerea prin care treceţi. Nu am cum să înţeleg suferinţa şi tristeţea pe care o simţiţi. Mie nu mi-a murit niciun copil. Dar există Cineva în cer care vă înţelege. Fiul Său a murit. El a părăsit de bunăvoie patria cerească, pentru ca să moară pe cruce, astfel încât moartea celor dragi ai noştri să nu fie veşnică. Mormântul nu a putut să-L împiedice să iasă de acolo, a rupt legăturile mormântului. El a revenit la viaţă şi este viu. Hristos este viu şi, datorită acestui lucru, băiatul vostru va trăi iar. Isus vă înţelege durerea, vă înţelege tristeţea. Va veni o zi în care Hristos cel viu va reveni şi vom începe o viaţă nouă. Sfinţii care au murit vor învia, iar sfinţii în viaţă vor fi răpiţi în nori ca să-L întâmpinăm în văzduh.

Am observat atunci că în inima acestei femei îndurerate şi cu faţa scăldată în lacrimi a răsărit o nouă speranţă. Venirea Domnului nostru este singura speranţă pe care o avem de a-i revedea pe cei dragi ai noştri care au murit. Aceasta este singura noastră speranţă că familiile noastre vor fi reîntregite. Este o speranţă solidă şi reală. Este o speranţă pe care ne putem baza acum şi întotdeauna!

Mark Finley

TRAGE CORDONUL CREDINŢEI

Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine ramân Eu aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic. - Ioan 15:5

Prietenii priveau cu încordare spre cerul senin şi au văzut cum Sandy a sărit din avion. Era primul ei salt fără cordon de deschidere automată şi urma să tragă singură cordonul paraşutei.

Prietenii numărau împreună cu ea: 333, 332, 331. Dar paraşuta nu se des­chidea! Au aşteptat o vreme, întrebându-se: De ce nu trage Sandy de cordon? Dacă trăgea şi nu se deschidea, atunci de ce nu folosea paraşuta de rezervă?

Din nefericire, această tânără s-a prăbuşit şi a murit pe loc. Când a venit echipa de la sol, s-a constatat că paraşuta era împachetată bine. Atunci care fusese problema?

După aceea, membrii echipajului au observat că materialul de la costumul ei era rupt în partea dreaptă a pieptului, de parcă ar fi tras de el cu disperare. De fapt trăsese atât de tare încât îşi zgâriase pielea cu unghiile.

Este oare posibil să încercăm să tragem şi noi de un cordon care nu există?

De fiecare dată când ne încredem în puterea noastră ca să învingem ispita, tra­gem de un cordon care nu există. De fiecare dată când ne încredem în forţele proprii pentru a-l înfrânge pe vrăjmaş, ne prăbuşim. Sandy a depus eforturi mari, a tras cât a putut, dar nu trăgea de unde trebuia.

Scriptura face două afirmaţii contrare. Prima spune: "Nu pot face nimic." a doua spune: "Pot să fac totul." Isus a zis: "Despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic" (Ioan 15:5). Fără El, toate eforturile noastre sunt inutile. Fără El, nu avem putere. Fără El, toate eforturile noastre sunt sortite eşecului. "Efortul omenesc nu foloseşte la nimic fără puterea divină" (Profeţi şi regi, pag. 487)

Apostolul Pavel declară pe un ton triumfător: "Pot totul în Hristos, care mă întăreşte" (Fil. 4: 13). Prin Isus, cei slabi devin puternici. Prin puterea şi forţa Sa, noi suntem biruitori. Domnul nostru nu a pierdut nicio bătălie în lupta cu vrăjmaşul. Şi nu va pierde nici bătălia aceasta. Prinde-te de El! Luptă prin puterea Sa! Supune-te harului Său! Trage de cordonul credinţei!

Mark Finley

ORICE VÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ, PARTEA A 7-A: BRIZA CALDĂ A LAODICEEANISMULUI

Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine. - Apocalipsa 3,20

Pavel călătorea cu corabia spre Roma şi marea era agitată. Călătoria pe mare devenise periculoasă. Pavel l-a îndemnat pe căpitan să ierneze într-un loc numit "Limanuri bune".

Dar restul echipajului nu a dorit să aştepte şi l-a îndemnat pe căpitan să ple­ce mai departe. Doctorul Luca a consemnat următoarele: "Vântul de sud sufla uşor, astfel încât, crezând că-şi pot atinge scopul, au pornit de-a lungul coastei Cretei, cât se putea de aproape" (Faptele 27: 13, NTR). Sufla un vânt uşor, numit briză. Căpitanul şi echipajul s-au simţit în siguranţă şi au adormit. Ei au crezut că erau în stare să înfrunte orice furtună.

Briza uşoară s-a transformat la scurt timp într-o vijelie puternică. Vântul biciuia valurile cu furie. Numai providenţa lui Dumnezeu a salvat corabia.

Briza uşoară şi caldă te face să adormi. Tot la fel, Laodiceea reprezintă o stare de letargie spirituală, de presupusă spiritualitate. Laodiceea crede că stă bime la capitolul spiritualitate.

Cu ceva timp în urmă am vizitat Laodiceea în Turcia. Pe vremea lui Ioan, Laodiceea era un centru comercial prosper. Populaţia lui se ridica cu mult peste 100 000 de oameni. Afacerile bancare stârneau invidia lumii romane. La mijlocul secolului 1, un cutremur a distrus o parte din oraş, dar laodiceenii mândri au refuzat sprijinul romanilor. Ei doreau să reconstruiască cetatea singuri. Laodiceea era un centru al modei, fiind specializată în producerea de articole de lână. De asemenea, ea era un centru medical, deoarece acolo se producea unguent pentru urechi şi pentru ochi. Locuitorii ei mândri aveau tot ce le trebuia. Ei erau convinşi că niciun oraş nu putea rivaliza cu oraşul lor.

Mesajul lui Ioan Descoperitorul către biserica din Laodiceea este relevant şi pentru biserica lui Dumnezeu de astăzi. El vorbeşte despre mândria spirituală - recomandă smerenia. Dumnezeu spune: "Pentru că zici: «Sunt bogat, m-am bogăţit şi nu duc lipsă de nimic» şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol" (Apoc. 3: 17).

Esenţa laodiceanismului este egocentrismul. Ellen White scria că "dragostea de sine exclude dragostea lui Hristos. Cei care trăiesc pentru ei înşişi stau aliniaţi sub conducerea bisericii Laodiceea" (Comentariul biblic adventist de ziua a şaptea, 1101. 7, pag. 962).

Dumnezeu vrea ca fiecare dintre noi să aibă o experienţă proaspătă cu El. El vrea să aibă părtăşie spirituală cu noi. El spune: "Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine" (versetul 20). Uşa reprezintă eul nostru, mândria noastră, egocentrismul nostru. Uşa reprezintă dorinţa noastră de a face ceea ce credem noi că e mai bine, prin puterea noastră. Domnul nostru doreşte să ne umple inimile cu prezenţa Sa, să ne îndrume gândurile şi să ne modeleze gândirea.

Nu accepta să aţipeşti din punct de vedere spiritual. Hristos în centrul ini­milor noastre, al vieţilor noastre şi a tot ceea ce suntem este răspunsul la religia anostă a laodiceeanismului.

Mark Finley

ORICE VÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ, PARTEAA6-A: FURTUNILE DE NISIP ALE ÎNDOIELII

Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? - Matei 4:3

Furtunile de nisip pot fi mortale pentru că blochează vizibilitatea şoferilor. Odată, am traversat cu maşina terenurile uscate din Texas şi am intrat într-o furtună de nisip. Uneori, lucrul cel mai înţelept pe care îl poţi face este să te opreşti pe marginea şoselei.

Una dintre amăgirile lui Satana o reprezintă furtunile de nisip ale îndoielii. El a folosit această metodă în Eden. El a întrebat-o pe Eva: "Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?»" (Gen. 3: 1).


 Întrebarea lui avea menirea de a induce îndoiala. El foloseşte aceeaşi tactică şi astăzi. Dacă ne poate determina să ne îndoim de dragostea lui Dumnezeu, să punem sub semnul întrebării adevărul Său sau să devenim sceptici faţă de organizaţia bisericii, el ştie că ne-a adus pe drumul spre dezastrul spiritual.

Trăsătura distinctivă a gândirii secolului al XXI-lea este atitudinea deschisă.

Desigur că investigaţia, întrebările şi atitudinea deschisă îşi au locul lor. Dar şi atitudinea închisă îşi are locul ei. Eu ştiu că Dumnezeu mă iubeşte. Eu ştiu că Biblia este adevărată. Am acceptat mesajul Său privitor la Sabatul biblic. Am convingerea că biserica Sa va triumfa. În privinţa acestor mari adevăruri, subi­ectul este închis. Nu trebuie să mă trezesc în fiecare dimineaţă frământat de întrebarea dacă Dumnezeu mă iubeşte; nu trebuie să-mi contest convingerile în fiecare zi.

Când i-a scris lui Teofil, doctorul Luca îşi dorea foarte mult ca el să cunoască "temeinicia învăţăturilor" pe care le-a primit "prin viu grai" (Luca 1:4). Unele probleme trebuie să fie stabilite clar în inimile noastre.

Dacă ne umplem mintea cu îndoieli, vom deveni nesiguri. Dacă ne umplem mintea cu întrebări, vom deveni sceptici. Nu toate întrebările îşi vor găsi răspuns de partea aceasta a veşniciei. Întrebarea fundamentală este aceasta: Am suficien­te dovezi ca să cred? Odată ce am răspuns la întrebarea aceasta, vine momentul în care trebuie să-mi închid mintea înaintea îndoielilor.

Ellen White a avut o experienţă remarcabilă cu D. M. Canright. Pastorul Can­right a părăsit Biserica Adventistă. El i-a scris sorei White despre îndoielile lui. Ea i-a răspuns astfel: "Eu am refuzat să le aud. Adierea îndoielii, a nemulţumirii şi a necredinţei este contagioasă; dacă accept ca mintea mea să devină un canal prin care să curgă şuvoiul murdar, apa tulbure şi întinată care vine din fântâna lui Sa­tana, s-ar putea ca vreo sugestie să-mi rămână în minte şi să mi-o murdărească. Dacă sugestiile lui au avut o asemenea putere asupra ta încât să te determine să-ţi vinzi dreptul de întâi născut pe o ciorbă sărăcăcioasă - prietenia cu vrăjmaşii Domnului - nu mai vreau să aud niciuna dintre îndoielile tale şi sper să ai grijă ca să nu contaminezi şi mintea altora: întrucât însăşi atmosfera din jurul unui om care îndrăzneşte să facă afirmaţiile pe care tu le-ai făcut este o miasmă otrăvitoare" (Solii alese, voI. 2, pag. 166).

Furtunile de nisip ale îndoielilor lui Satana pot duce doar la ruină veşnică. Umple-ţi mintea cu Cuvântul lui Dumnezeu. Satură-ţi sufletul cu adevărul lui Dumnezeu. Stabileşte clar ceea ce crezi. Dumnezeu te iubeşte. Adevărul Său va ieşi învingător în final.

Mark Finley

ORICE VÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ, PARTEA A 5-A: BRIZA EREZIEI

Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului. - 2 Timotei 2: 15

Bioterorismui este cea mai nouă ameninţare la adresa societăţii americane. Moartea survenită din cauza sporilor de antrax trimişi prin poştă ne arată cât de vulnerabili suntem în faţa acestei boli cumplite. Dar ce facem când vreun terorist ne-ar otrăvi apa sau alimentele? Dar dacă vreun alienat mintal ar fura un avion utilitar şi ar stropi cu insecticid deasupra unui stadion înţesat de oameni? Bolile transmisibile pe calea aerului pot curma mii de vieţi omeneşti.

Erezia produce pagube asemănătoare. Atunci când vântul ereziei suflă în biserică, mulţi din poporul lui Dumnezeu contractează o boală spirituală fatală.

Biserica s-a confruntat întotdeauna cu erezii. Pavel i-a atras atenţia lui Timotei la "Imeneu şi Filet", care distruseseră credinţa unora (2 Tim. 2: 17). El a mustrat biserica din Galatia prin cuvintele: ,,O, galateni nechibzuiţi! Cine v-a fermecat pe voi, înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Hristos ca răstignit?" (Gal. 3: 1) 

Pavel era îngrijorat de iudaizanţii care intrau în biserică şi care susţineau că mân­tuirea venea prin ascultarea de legile iudaice, şi nu doar prin credinţa în Hristos. Mulţi au fost amăgiţi şi s-au rătăcit din cauza acestor erezii.

În predica Sa referitoare la semnele zilelor sfârşitului, Isus declară: "Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: «Eu sunt Hristosul! Şi vor înşela pe mulţi" (Mat. 24:4,5). Ellen White scria: "Se apropie în mare grabă zilele când va avea loc o mare confuzie şi nedumerire. Satana, îmbrăcat în veşminte de înger, va înşela, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Vor fi mulţi zei şi mulţi domni. Va bate fiecare vânt de învăţătură" (Mărturii, vol. 5, pag. 80).

Cum ne putem feri de minciunile marelui amăgitor? Iată trei principii pe care ni le-a dat Dumnezeu:

1. Iubeşte adevărul. Isus a zis: "Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine" (Ioan 7: 17). Angajează-te să împlineşti voia lui Dumnezeu.

2. Cunoaşte adevărul. Isus a zis: "Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera" (Ioan 8:32, NTR). Cunoaşterea adevărului te eliberează de minciunile lui Satana.

3. Împărtăşeşte adevărul. Atunci când îi invita pe ucenici să îl urmeze (Mat. 4: 19). Isus ştia că, prin ascultarea de voinţa Sa şi prin împărtăşirea adevărului Său, credinţa lor avea să se consolideze. Acesta este serul cu care Dumnezeu te vaccinează împotriva ereziilor. Iubeşte adevărul, cunoaşte adevărul, împărtăşeşte adevărul şi vei rămâne tare în adevăr.

Mark Finley

ORICE VINT DE ďe INVÄTATURÄ , PARTEA A4-A: VINTUL FIERBINTE AL FANATISMULUI

Caci va veni vremea când oamenii nu vor putea sÄ sufere învatura sanatoasa , ci îi vor gâdila urechile sa auda lucruri placute si isi vor da învatatori dupa poftele lor. - 2 Timotei 4:3

Fanatismul poate lua multe forme. Pe timpul lui Moise, fanaticii au dansat în jurul vitelului de aur. Nu încape îndoiala ca erau plini de entuziasm si de zel! Dar ei se razvrateau împotriva lui Dumnezeu.

Fanaticii tind sa creada ca au acces direct la Dumnezeu. Judecata lor in­dependenta capata autoritate suprema . Ei isi justifica purtarea aducând ca argu­ment ceea ce ei considera ca este vointa lui Dumnezeu. Ideile lor devin esenta religiei lor.

Unii fanatici îsi stabilesc singuri regulile si au tendinta de a se plictisi de orice tip de organizatie a bisericii.

În 1985, o epidemie de divorturi a izbucnit între membrii bisericii Com­munity Chapel din Seattle. Într-un singur an, în jur de douazeci de cupluri au divortat sau au depus actele pentru divort. Cauza nu a fost greu de descoperit.

Se credea ca barbatii si femeile, de regula nu cei care erau sot si sotie, pu­teau experimenta împreuna un nivel mai înalt de "dragoste spirituala ". Ei legau aceste "conexiuni" petrecând foarte mult timp împreuna si dansând împreuna la biserica . Exprimarea afectiunii fata de partenerul de viata al altcuiva a dus la destramarea multor familii.

Pastorul lor credea ca avea acces direct la Dumnezeu si sustinea ca a primit "un adevar care nu i-a fost niciodata încredintat omului" pâna la el. Biserica s-a trezit abia dupa ce multe familii s-au destramat.

Credinta biblica are întotdeauna în centru Cuvântul. Orice experienta de închinare care muta accentul de la autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu la suprematia sentimentelor personale poate duce la fanatism. Credinta biblica este totdeauna prezenta în comunitatea credinciosilor. Atunci când cineva pretinde ca are o lumina noua , ai grija ! Atunci când cineva pretinde a avea acces direct la Dumnezeu, oricât ar fi de sincer, ai grija !

Credinta biblica are convingerea ca biserica lui Dumnezeu va triumfa. Ade­sea, fanaticii cred si sustin ca biserica lui Dumnezeu este corupta sau apostata , Ellen White a scris: "Unii au avansat ideea ca , pe masura ce ne apropiem de sfârsitul timpului, fiecare copil al lui Dumnezeu va actiona independent de orice organizatie religioasa . Dar eu am fost instruita de Domnul ca , în aceasta lucrare. nu exista ideea ca fiecare sa fie independent" (Marturii, vol. 9, pag. 258).


În alta parte ni se spune: "Biserica poate parea pe punctul de a cadea, dar ea nu cade. Ea ramâne, în vreme ce pacatosii  din Sion sunt cernuti" (Solii alese, voi.. 2, pag. 380).

Caci, oricât de "slaba si cu defecte" ar putea fi, biserica lui Dumnezeu este înca obiectul grijii Sale supreme (Faptele apostolilor, pag. 12).

Iata un lucru pe care fanaticii nu ti-l vor spune niciodatÄ . Ramâi în biserica . fiindca , prin harul lui Dumnezeu, ea va triumfa în final.

Mark Finley

ORICE VÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ, PARTEAA3-A: V ÂNTUL RECE AL FORMALISMULUI

Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. - Matei 15:8

Isus a mustrat foarte aspru formalismul fariseilor. El i-a comparat cu nişte "mor­minte văruite care ... pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor" (Mat. 23:27) şi le-a spus că sunt nişte "făţarnici", nişte oameni care vor să atragă privirile altora (Mat. 15:7). El a declarat că ei sunt "fără pricepere" (versetul 16). Formalismul rigid a afectat poporul lui Dumnezeu din primul secol şi Îl afectează şi astăzi.

Ellen White scria: "Răul produs de o închinare de formă nu poate fi descris suficient de hotărât" (Mărturii, vol. 9, pag. 143). "Noi nu obţinem nici a suta parte din binecuvântarea pe care ar trebui să o căpătăm de la strângerea noastră laolaltă pentru a ne închina lui Dumnezeu" (Mărturii, vol. 6, pag 362).

Formalismul priveşte mai degrabă la înfăţişare decât la inimă. El pune accentul cel mai mare pe ritualuri, ceremonii, forme şi tradiţii, care pun în umbră închi­narea cu inima şi spiritul. Atunci când vântul rece al formalismului suflă peste noi, dăm mai multă importanţă exteriorului decât interiorului. Comportamentul exterior substituie convertirea inimii. Există conformare, dar fără transformare, există datorie, dar fără consacrare, există obligaţie, dar fără pasiune. Creştinii formalişti s-ar putea să corespundă cu tiparul, dar ei nu sunt stăpâniti de Duhul lui Hristos.

Isus ne oferă ceva mai bun decât formalismul rece care aşază corvoada plic­tisitoare şi datoria apăsătoare înaintea închinării cu bucurie venită din inimă. Isus ne oferă Duhul Său. El ne oferă mai mult decât "doar o formă de evlavie" (2 Tim. 3:5). El Se oferă pe Sine.

Îmi doresc ca vântul Duhului să sufle prin bisericile noastre. Îmi doresc o "redeşteptare a adevăratei evlavii între noi [care] este cea mai mare şi mai urgentă nevoie a noastră" (Solii alese, vol. 1, pag. 121). Nu ne putem aştepta la o redeşteptare autentică atâta timp cât nu există rugăciune serioasă şi studiu biblic temeinic. Duhul locuieşte în inimile noastre prin Cuvântul Său. Toate redeşteptările mari şi autentice din istorie s-au bazat pe Cuvânt.

Mulţi oameni recurg la forme noi de închinare ca o reacţie la formalism. Acestea le oferă o stare temporară de euforie, dar ele nu au nicio valoare atâta timp cât nu ne închinăm cu inima. Problema nu ţine atât de mult de forma de închinare, cât de inima închinătorului. Dumnezeu ne invită să venim la închinare cu inimile pline de mulţumire pentru noua cunoaştere a Sa dobândită din Cuvântul Său. Atunci când inimile noastre vor fi zdrobite de greşelile personale, Hristos le va umple cu iertarea Sa. Atunci, din bucuria inimii iertate va izbucni lauda pentru Mântuitorul nostru. Adevărurile Sale vor deveni tot mai preţioase cu fiecare zi care trece.

Atunci vom spune împreună cu Ieremia: "Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele" (Ier. 15: 16).

Mark Finley

ORICE VÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ, PARTEAA2-A: FURTUNA NELEGIUIRII

Iată, nenorocirea merge din popor în popor şi o mare furtună se ridică de la marginile pământului. - Ieremia 25:32

Shevert Frazier a lucrat ca director al National lnstitutes of Health. În cartea sa Psychotrends, îşi exprimă îngrijorarea faţă de creşterea alarmantă a violenţei în societatea noastră. Dr. Frazier afirmă că societatea noastră a devenit una "co-violentă", o societate care "sărbătoreşte haosul şi, simultan, îl condamnă". Autorul conchide însă că violenţa este amorală şi inevitabilă.

Cu alte cuvinte: ştirile de la ora 6 ne înfăţişează imaginea tragică a unui copil care zace mort pe şosea, victimă a unui schimb de focuri de stradă. Apoi, în filmul de la ora 8 vedem un erou care îi spulberă pe oamenii răi dintr-o lovitură, tăindu-ne răsuflarea. Aceasta se cheamă distractie!

Trăim într-o lume în care tot felul de valori se luptă să ne câştige afectiunea şi atenţia. O revistă americană prestigioasă a publicat un articol cu titlul .America cea violentă". Într-un alt articol, se afirma că 23 700 de oameni au fost ucişi în SUA într-unul din ultimii ani. Adolescenţii de 18 ani au văzut la televizor 200 000 de acte de violenţă, dintre care 40 000 de ucideri.

Există două probleme majore aici. În primul rând, violenta generează violenţă.

Mintea noastră este modelată de lucrurile cu care o hrănim. Ellen White scria:


"Caracterul spiritualităţii noastre este hotărât de hrana dată minţii" (Mărturii, vol. 8, pag. 169). Violenţa a pătruns în casele noastre. Nu te amăgi - mintea noastră nu este ca o stâncă în faţa valurilor violenţei, ci este ca un burete care absoarbe toate experienţele vieţii.

Atunci când mintea noastră este hrănită cu violenţa artificială din mass-me­dia, ceva moare în noi; parcă suntem anesteziaţi şi devenim insensibili la suferinţa altora, iar rezultatul este insensibilitatea spirituală.

Mai există o altă problemă. Cuvântul lui Dumnezeu prezice că Isus va reveni într-o perioadă caracterizată de crime şi de acte de violenţă fără precedent. Psalmistul afirmă: "Este vremea ca Domnul să lucreze: căci ei calcă Legea Ta" (Ps. 119: 126).

Isus adaugă: "Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit" (Mat. 24: 12,13).

Furtuna nelegiuirii care devastează societatea noastră este un indiciu al fap­tului că Domnul nostru este aproape. În acest ceas de criză, Isus ne invită să ducem o viaţă consacrată, de ascultare. Dacă suntem ancoraţi în Hristos, furtuna nelegiuirii nu ne poate clinti.

Mark  Finley

ORICE VÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ, PARTEA 1: DUMNEZEU CONDUCE BISERICA SA

Voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. - Matei 16:18

Metodiştii din Swanquarter (North Carolina) erau foarte hotărâţi să construiască o biserică în care să se închine Dumnezeului lor. Dar sin­gurul teren pe care îI puteau cumpăra era o bucată de pământ mlăştinos dintr-o parte inadecvată a oraşului. Neavând de ales, l-au cumpărat. Au intrat în posesia actului de proprietate şi s-au apucat de lucru. Nu după mult timp, efortu­rile lor pline de dragoste au fost răsplătite - au reuşit să ridice o casă mică, aibă, pe nişte piloni din cărămidă.

În duminica din 16 septembrie 1876, ei au participat cu bucurie la sfinţirea noii case a lui Dumnezeu. După trei zile, oraşul a fost lovit de o furtună teribilă. Vântul a suflat cu putere toată noaptea şi aproape toată ziua următoare, iar apele au inundat localitatea.

Într-un sfârşit, furtuna a încetat. Oamenii au început să iasă din casele lor.

Spre totala lor uluire, mica biserică aibă plutea prin mijlocul străzii. A trecut pe Strada Oyster Creek, apoi pe şoseaua principală şi după aceea a făcut la dreapta şi s-a oprit exact pe terenul pe care localnicii intenţionaseră să-l cumpere, dar pe care proprietarul nu acceptase să-l vândă. Proprietarul, convins că mâna lui Dumnezeu adusese biserica acolo, şi-a oferit imediat terenul spre vânzare.

Astăzi, biserica aceasta se cheamă "Providenţa": ea a fost aşezată acolo de mâna lui Dumnezeu. Vântul a suflat, furtuna s-a năpustit cu furie asupra ei, dar biserica a supravieţuit.

Mâna lui Dumnezeu mai este şi astăzi peste biserica Sa. Nici chiar toate fur­tunile iadului nu o pot distruge.

Domnul a promis că biserica Sa va supravieţui. "Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui" (Mat. 16: 18).

Biserica lui Dumnezeu va supravieţui. Vântul nelegiuirii şi al fanatismului se va abate asupra ei; furtunile de nisip ale îndoielii vor încerca să ne pună în derută; briza călduţă a Laodiceei îi va adormi pe mii de membri ai poporului lui Dum­nezeu; dar biserica Sa va supravieţui. "Orice vânt de învăţătură" (Efes. 4: 14) va sufla, dar "nimic din lumea aceasta nu este atât de scump pentru Dumnezeu ca biserica Sa" (Mărturii, voI. 6, pag. 42).

Biserica lui Dumnezeu nu se va destrăma sau diviza (Solii alese, voI. 2, pag. 68, 69). Hristos şi biserica Sa nu numai că vor supravieţui, ci vor triumfa!

Mark Finley

PRIVIND PRIN OCHII LUI DUMNEZEU

Dar Eu vă spun vouă, care Mă ascultaţi: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. faceţi bine celor ce vă urăsc. - Luca 6:27

Rodney Robertson a presimţit că aceea urma să fie o noapte grea. De când lucra la căminul pentru persoanele fără adăpost pentru ca să-şi poată plăti taxele de seminar, se obişnuise cu situaţiile critice, dar noaptea aceea părea neobişnuit de dificilă. Ploaia răpăia pe pământul rece din curte. În scurt timp s-au ocupat toate paturile şi saltelele, iar oamenii străzii veneau necontenit. Au izbuc­nit certuri. Oamenii înjurau furioşi. Unii au înc.eput să se certe pe paturi.

În atmosfera aceasta tensionată, un bărbat solid pe nume Jose a intrat în cămin împleticindu-se şi şi-a aruncat salteaua pe podea. După ce şi-a dat jos cizmele cu greu, s-a prăbuşit pe saltea, doborât de aburii băuturii. Mirosul greu care venea dinspre picioarele lui s-a răspândit repede în încăpere. Cei din ime­diata lui apropiere au insistat ca Rodney să rezolve problema.

Soluţia evidentă era ca Rodney să-l convingă pe Jose să facă un duş, dar nu a reuşit nicidecum să-l trezească. Jose respira, dar părea că nu auzea nimic din ceea ce se întâmpla în jur. Rodney şi alţi doi colegi de-ai lui s-au gândit să-l ia pe sus şi să-l ducă la duş, dar bărbatul cântărea peste 100 de kilograme.

Unii dintre oamenii fără adăpost i-au cerut lui Rodney să-l arunce înapoi în drum. Însă alţii au protestat vehement. Se părea că cineva trebuia să piardă pen­tru ca toţi să fie mulţumiţi.

Atunci lui Rodney i-a venit o idee: ce-ar fi să aducă duşul la Jose! A luat un lighean şi nişte detergent de vase cu miros de lămâie, a îngenuncheat lângă el şi i-a dat jos şosetele murdare. Mirosul greu aproape că l-a doborât.

I-a frecat picioarele cu o cârpă câteva minute bune, apoi i le-a uscat cu un prosop. Atunci şi-a dat seama că oamenii se strânseseră în jurul lui. Rodney s-a ridicat şi s-a uitat la ei.

Toţi îi zâmbeau mulţumiţi, chiar şi aceia care protestaseră cel mai tare. Îi zâmbeau chiar şi aceia pe care nu-i mai văzuse niciodată surâzând,

După aceea, s-a lăsat tăcerea. În noaptea aceea, nimeni nu a mai ţipat şi nu a mai rostit nicio ameninţare. Cei care aveau mai multe saltele le-au oferit celor care nu aveau niciuna. Certurile au încetat. Lupta a fost curmată de cineva care nu trebuia să ţină cu nimeni, de cineva care nu trebuia să iasă în avantaj, de cineva care a fost dispus să fie, asemenea lui Isus, mai mare între ei prin slujirea lor.

Un singur act de bunătate poate schimba un loc de muncă. Un singur act de dragoste şi altruism poate schimba o familie. Un singur act de preocupare poate schimba o sală de clasă. Bunătatea dărâmă barierele. Bunătatea trece peste zi­duri. Bunătatea ridică punţi. Doctorul Luca spunea că Tatăl nostru ceresc este "bun şi cu cei nemulţumitori, şi cu cei răi" (Luca 6:35). Dumnezeu însuşi este un exemplu de bunătate pentru noi prin tot ce face. El ne invită astăzi să fim buni cu cei din jurul nostru.

Mark  Finley

LUCRAREA CIUDATĂ A LUI DUMNEZEU

Ca să-Şi facă lucrarea, lucrarea Lui ciudată, ca să-Şi împlinească lucrul, lucrul Lui nemaiauzit. - Isaia 28:21

În cartea Bitter Harvest se povesteşte că un muncitor la un siloz de cereale din Michigan a confundat o otravă mortală cu un supliment de vitamine şi a amestecat-o cu cereale.

Cerealele au ajuns la vitele, puii şi porcii din multe ferme. Fermierii au fost nevoiţi să izoleze animalele contaminate, să le ucidă şi să le ardă, pentru a pre­veni răspândirea contaminării. Ei ştiau că dacă nu-şi ucid animalele, puteau să pună în pericol toate fermele din Michigan.

Dumnezeu "doreşte ca niciunul să nu piară" (2 Petru 3:9). El vrea "ca toţi oamenii să fie mântuiti şi să vină la cunoştinţa adevărului" (1 Tim. 2:4). Dar există oameni pe care nici chiar Dumnezeu nu îi poate mântui. Ei au ales păcatul şi nu neprihănirea, rebeliunea şi nu ascultarea, egoismul şi nu slujirea altora din iubire. Dacă Dumnezeu ar risca să îi ia la cer, ei ar infecta din nou cerul cu virusul păcatului. Dacă El nu ar interveni pentru a eradica păcatul, efectul lui vătămător ar reuşi să distrugă până la urmă întreg universul.

Dumnezeu ne oferă iertarea de păcatele trecutului şi putere de a duce o viaţă creştină în prezent. Harul Său ne pune la dispoziţie iertare, atunci când cădem şi putere să nu mai repetăm aceleaşi greşeli la nesfârşit.

În ultimă instanţă, El trebuie să intervină. El trebuie să cureţe universul de păcat. "Dumnezeul nostru este «un foc mistuitor»" (Evr. 12:29). Dumnezeul sfânt trebuie în cele din urmă să ardă păcatul în foc. Păcatul şi păcătoşii vor arde în foc complet şi se vor transforma în cenuşă (Mal. 4: 1-3; 2 T es. 2:8; Ps. 37:20)

Dumnezeu ne pune astăzi în faţă două alternative: fie să acceptăm ca El să arda acum păcatul din noi prin prezenţa Duhului Său Sfânt, fie să ardem împreună cu păcatul nostru la revenirea Sa. Dumnezeul iubitor plânge atunci când păcătoşii sunt distruşi.

Distrugerea celor răi este lucrarea Sa ciudată şi neobişnuită, dar este necesar. pentru ca universul să fie un loc sigur pentru totdeauna. Îi vei permite lui Isus sa îşi îndeplinească lucrarea de curăţire în tine? Vei permite focului prezenţei Sale să îţi cureţe sufletul?

Mark Finley

FIŢI TARI!

Vegheaţi, fiţi tari în credinţă, fiţi oameni, întăriţi-vă ! - 1 Corinteni 16:1

Nikita Kruşcev, prim-ministru al fostei Uniuni Sovietice, a susţinut un important discurs cu privire la starea naţiunii înaintea Sovietului Suprem din Moscova. Pledoaria sa era o noutate, întrucât erau criticate des excesele epocii staliniste.

În timp ce vorbea, cineva din sală i-a trimis un bilet cu un mesaj deranjant: "Tovarăşe prim-ministru, unde eraţi când Stalin comitea toate aceste atrocităţi?"

- Cine a trimis biletul acesta? a strigat Kruşcev mânios.

Nu s-a ridicat nimeni.

- Îi dau un minut ca să se ridice în picioare! a declarat el.

Au trecut două secunde. Nicio mişcare.

- Bine, o să vă spun ce făceam, a spus el. Făceam exact ceea ce făcea şi au­torul acestui bilet - absolut nimic! 

Mi-a fost teamă că o să fiu tras la socoteală!

Mi-a fost frică să mă opun. Mi-a fost frică să înfrunt răul. După părerea mea, dacă a existat în istoria lumii vreun moment în care Dumnezeu ne cheamă să infruntăm răul, atunci el este acum.

Fiecare mare erou al credinţei a fost dispus să înfrunte răul cu fermitate.

Moise a înfruntat oştirile faraonului. Ilie s-a împotrivit profeţilor lui Baal. Pavel s-a opus deschis legalismului rigid. Ioan a înfruntat închinarea la împărat, iar Isus a fost cel mai ferm dintre toţi atunci când a înfruntat crucea.

Dragostea presupune angajament. Preţul ei este inima predată total învăţă­torului, dispoziţia de a lua o poziţie fermă de partea binelui. Dacă nu avem această dispoziţie, vom accepta răul. Dacă nu avem curajul convingerilor noas­tre, dacă nu apărăm principiile conştiinţei noastre, inimile noastre vor deveni insensibile la compromis. La fel ca Pilat, Iuda şi împăratul Agripa. vom simţi că sufletul nostru e gol.

Există o cale mai bună. Prin harul lui Hristos, rămâi ferm de partea convingeri­lor tale. Te vei bucura că ai făcut aşa.

Mark  Finley

CUCEREŞTE MUNTELE!

Dă-mi dar muntele acesta despre care a vorbit Domnul pe vremea aceea. - Iosua 14: 12

Odd Huston este un tânăr remarcabil. El a stabilit recordul mondial la căţărarea pe cele mai înalte vârfuri muntoase din toate cele 50 de state americane. Recordul anterior era de 101 zile. Todd a dărâmat acest re­cord de unul singur, încheind căţărarea în 66 de zile, 22 de ore şi 47 de minute.

Cea mai grea a fost ascensiunea pe Muntele McKinley din Alaska. Muntele McKinley se ridică la peste 6 000 m altitudine deasupra lanţului muntos Alaska, fiind cel mai înalt pisc din America de Nord. Creasta lui se află la doar 3,5 grade sud de Cercul Arctic şi, prin urmare, este mereu acoperit cu o manta de zăpadă şi de gheaţă.

Alpiniştii care au încercat să îl escaladeze ştiu cât de capricioasă şi de necruţătoare este vremea acolo.

Unul dintre testele cele mai mari pe care le-a dat a fost atunci când a întâlnit un grup de alpinişti care coborau.

- Cum este sus astăzi? i-a întrebat Todd.

Unul dintre bărbaţi a dat din cap nemulţumit, zicând:

- Furtuni mari şi vânturi puternice. Am rămas trei zile blocatl la Trecătoar Denali.

Todd Huston trebuia să ia o decizie. Să încerce? Să înfrunte acest obstacol  imens, deşi avea un singur picior? Poate nu ştiai că Todd şi-a pierdut un picior când avea 14 ani, într-un accident la schi nautic.
Credinţa şi curajul l-au determinat pe Todd să urce. Cu ceva timp în urmă, i-am luat un interviu la postul de televiziune It Is Writen. L-am întrebat cum a reuşit să escaladeze atâtia munţi, şi nu m-am referit doar la munţii din stâncă, ci şi la munţii descurajării şi ai deziluziei. Răspunsul lui a fost scurt şi la subiect.

- Dacă te uiţi la boala ta sau la handicapul tău, dacă vei privi doar acolo, viaţa se va desfăşura în jurul acelei boli sau acelui handicap, a zis el. Dar, dacă îţi vei concentra privirea asupra Domnului, atunci El te va ajuta să depăşeşti boala sau handicapul respectiv.

La 85 de ani, Caleb a refuzat să cedeze în faţa oamenilor din jurul lui care se îndoiau. El i-a îndemnat pe israeliţi să cucerească ţara promisă. "Dă-mi dar muntele acesta" (Iosua 14: 12). "Să vină uriaşii. Să văd zidurile cetăţii. Împrenă cu Domnul îi vom cuceri!"

Ellen White scria: "Necredincioşii au văzut cum li se împlinesc temerile în pofida făgăduinţelor lui Dumnezeu, ei spuseseră că este cu neputinţă să fie cucerit Canaanul şi nici nu l-au stăpânit. Dar aceia care s-au încrezut în Dumnezeu şi nu au privit atât de mult la greutăţile de învins, cât la puterea atotbiruitorului Ajutor, au intrat în ţara cea bună" (Patriarhi şi profeţi, pag. 513).

Împreună cu Dumnezeu, şi tu poţi cuceri "muntele" care se înalţă în faţa ta. Spune astăzi împreună cu Caleb şi Iosua: "O, Doamne, dă-mi muntele acela. " Apoi mergi înainte prin credinţă.

Mark  Finley

UN AVANS DE ETERNITATE

În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea, zice Domnul. - Isaia 66:23

Revista Reader's Digest a publicat un articol despre regretatul Harvey Penick. Primele rânduri ale articolului mi-au captat atenţia: "Pentru jucătorul profesionist de golf Harvey Penick, succesul a venit târziu, la 90 de ani." Prima lui carte despre golf, Harvey Penick Uttle Red Book, s-a vândut în peste un milion de exemplare. În opinia editorului, cartea aceasta este una dintre cele mai bune cărţi de sport din toate timpurile. Modul în care ea a ajuns să fie publicată este interesant.

Nu încape nicio îndoială că Harvey Penick nu a scris pentru bani. În anul 1920, Penick a cumpărat o agendă roşie cu spirală şi a început să-şi noteze în ea observaţiile personale privitoare la jocul de golf. EI a păstrat-o timp de 70 de ani, timp în care i-a arătat-o numai fiului său. Apoi, în 1991, Penick i-a arătat­t-o unui scriitor local şi l-a întrebat dacă merita să fie publicată. Scriitorul, exaltat, a contactat renumita Editură "Simon and Schuster". În seara următoare, editorii au stabilit un avans de 90 000 de dolari.

În culmea fericirii, scriitorul i-a transmis vestea soţiei lui Penick. În seara aceleiaşi zile, s-a întâlnit cu Penick, dar bătrânul părea tulburat. El i-a mărturisit că avea de cumpărat medicamente şi că nu avea cum să îi dea editurii atâţia ba pentru a-i publica o carte. Atunci scriitorul a trebuit să-i explice că editura tre­buia să-i dea lui suma aceea!

Prin Sabat, Dumnezeu ne dă un "avans" de eternitate. În fiecare Sabat, Cerul se uneşte cu pământul. După cum declară scriitorul evreu Abraham Heschel, Sabatul este "un palat în timp". Sabatul ne cheamă de la lucrurile efemere la lucrurile eterne. El ne cheamă să intrăm în odihna Sa cerească, să gustăm de pe acum veşnicia. El ne cheamă la o relaţie cu Creatorul nostru care să continue pentru totdeauna. Sabatul este un avans de eternitate. În cer ne aşteaptă mult mai multe bucurii, dar Sabatul este prima "tranşă".

Este oare posibil ca, din cauza programului aglomerat, să fim atât de obosiţi încât să nu mai reuşim să ne reînnoim relaţia cu Dumnezeu în Sabat? Este oare posibil ca, din cauza stresului, Sabatul să devină o zi de închinare superficială, şi nu o zi de părtăşie strânsă? Este oare posibil ca Dumnezeu să ne cheme la o experienţă mai adâncă, mai largă, mai înaltă şi mai mare decât până acum?

Dumnezeu doreşte mult să dobândim o viziune nouă, mai profundă, asupra Sabatului. El vrea ca noi să cunoaştem experienţa redeşteptării autentice. Auzi astăzi glasul Său?

"Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă" (Mat. 11:28).

Asemenea lui Harvey Penick, şi noi am primit un avans. Nu e vorba despre 90 000 de dolari de la Editura "Simon and Schuster", ci despre un avans de eter­nitate de la Tatăl ceresc iubitor: este Sabatul, plin de binecuvântările veşniciei!

Mark  Finley

SĂ NU-L UITĂM PE CREATOR!

Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute! - Apocalipsa 4:11

Lumea noastră are o nevoie disperată de mesajul încurajator al creaţiei. Pen­tru aceasta ne-a dat Dumnezeu Sabatul. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, când teoria evoluţiei a prins rădăcini în lumea intelectuală, Dumnezeu a trimis un mesaj plin de speranţă. El se găseşte în Apocalipsa 14:6,7

"Şi am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: "«Temeţi-vă de Dumnezeu şi dati-l slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a Facut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!»"

Mesajul lui Dumnezeu din zilele finale cheamă omenirea înapoi, la închina­rea înaintea Sa în calitate de Creator al cerului şi al pământului. Fundamen­tul închinării este faptul că Dumnezeu ne-a creat. Ioan Descoperitorul face următoarea declaraţie succintă:

"Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost fă­cute!" (Apoc. 4: I 1)

El este vrednic tocmai pentru faptul că El a creat. Dacă nu am fost creaţi de Dumnezeu, dacă noi am evoluat şi dacă viaţa este doar un accident cosmic, atunci nu avem motive să ne închinăm. Dumnezeu ne-a dat Sabatul ca simbol etern al puterii Sale creatoare şi al autorităţii Sale. El ne aduce aminte în fiecare săptămână că noi nu suntem ai noştri. El ne-a creat! Viaţa nu poate exista fără El. "Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa" (Faptele 17:28).


Când Joy avea 4 ani, a venit pe lume frăţiorul ei. Joy i-a rugat pe părinţii să o lase puţin singură cu bebeluşul. Ei nu i-au dat voie, pentru că s-au temut ( era geloasă, aşa cum sunt majoritatea copiilor de 4 ani, şi că dorea să îl scuture sau să îl lovească.

După o vreme însă, văzând că Joy nu dă semne de gelozie, s-au gândit să o lase să aibă o discuţie personală cu .Bebe." Joy a intrat fericită în carnera bebeluşului şi a închis uşa după ea. Profitând de faptul că uşa s-a întredeschis părinţii ei curioşi au urmărit-o să vadă ce face. Joy s-a dus în linişte lângă frăţiorul ei, şi-a apropiat faţa de faţa lui şi i-a spus:

- Bebe, spune-mi cum Se simte Dumnezeu. Eu am început să uit!

Adevărul este că toţi avem tendinţa de a uita! De aceea, Dumnezeu ne spune "Adu-ţi aminte." Sabatul ne aduce aminte în fiecare săptămână cum este Dumnezeu şi ne cheamă la înnoirea relaţiei noastre cu El.

Sabatul ne cheamă la comuniunea cu Creatorul nostru. El ne cheamă să ne bucurăm împreună cu El, să ne bucurăm de lucrurile eterne, să sperăm în lucrurile cereşti. Este atât de uşor să uităm, dar Sabatul ne ajută să ne reamintim cum este Dumnezeu cu adevărat!

Mark  Finley

EROII CREDINŢEI: MARIA

Maria păstra toate cuvintele acelea şi se gândea la ele în inima ei. - Luca 2:19

Dumnezeu a ales-o pe Maria pentru o misiune specială. El a chemat-o să fie mama lui Mesia. Dumnezeu i-a cerut îngerului Gabriel să i se arate şi să-i transmită mesajul: "Plecăciune, ţie, căreia ţi s-a făcut mare har ... Ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus" (Luca 1:28-31).

Maria nu putea să înţeleagă cum se va petrece acest lucru. Ea era logodită cu Iosif, dar era încă virgină. Cum avea să nască un fiu? "Duhul Sfânt Se va coborâ peste tine", i-a zis Gabriel, "şi puterea Celui Preaînalt te va umbri" (versetu 13).

Atunci Maria a răspuns din toată inima: "Facă- mi-se după cuvintele tale!" (versetul 38). Cu toate că relatarea Evangheliei nu ne oferă prea multe detilii despre Maria, ea ne oferă suficiente informaţii pentru a cunoaşte extraordinara ei tărie de caracter. Ea era sinceră, onestă, blândă, curată, ascultătoare şi plină de compasiune. Ea era deosebit de receptivă. Deşi probabil că avea numai 15 sau 16 ani, ea a înţeles importanţa chemării lui Dumnezeu.

Maria şi-a recunoscut starea smerită şi faptul că i s-a făcut favoarea de a primi nişte binecuvântări pe care toate generaţiile aveau să le mărturisească. Ea a acceptat adevărul etern că Dumnezeu "a risipit gândurile pe care le aveau cei mândri", "a răsturnat pe cei puternici", şi "pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi (versetele 48-53).

Viaţa Mariei a fost marcată de suişuri şi coborâşuri. Primul eveniment dur a fost acela în care Iosif a ameninţat-o că o va părăsi pentru că era însărcinată. Apoi a urmat călătoria obositoare de la Nazaret la Betleem. Ajunşi acolo, au fost în situaţia de a folosi o iesle pe post de pătuţ, pentru nou-născut. După ceea a fost cuprinsă de frică din cauza planurilor lui Irod de a-i ucide pe toţi copiii evrei de sex masculin de până la 2 ani şi a fost nevoită să plece în grabă în Egipt, împreună cu Iosif şi cu Pruncul.

Isus a învăţat de la Maria cântările Sionului şi promisiunile profeţilor. El a învăţat de la ea supunerea şi încrederea, rugăciunea şi ascultarea.

Ea a zâmbit când Isus a făcut primii paşi şi a plâns când oamenii I-au ţintuit picioarele pe o cruce de lemn. Ea a crezut în El. Ea nu L-a părăsit niciodată.

Misiunea încredinţată de Dumnezeu nu este întotdeauna uşoară sau populară. Există suişuri şi coborâşuri, bucurii şi tristeţi. El a chemat-o pe Maria şi ne cheamă şi pe noi să fim credincioşi. El ne cheamă să rămânem de partea lui Isus acum şi întotdeauna, de-a lungul eternităţii.

Mark  Finley

EROII CREDINŢEI: PAVEL

Când Dumnezeu ... a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-l vestesc între neamuri. - Galateni 1: 15, 16

După Isus însuşi, apostolul Pavel a fost cea mai puternică şi mai influentă voce din Biserica Creştină. Pavel s-a născut într-o familie de evrei ultra­conservatori, în oraşul grecesc Tars din sudul Asiei Mici. Crescând în două lumi, în cea greacă şi în cea evreiască, Pavel a primit o educaţie deosebită, care l-a pregătit pentru lucrarea de mai târziu de proclamare a Evangheliei.

Pavel a spus odată în faţa unei adunări de farisei şi saduchei: "Fraţilor, eu sunt fariseu, fiu de fariseu" (Fapte 23:6). Fariseii erau cei mai stricţi evrei şi nişte per­secutori aprigi ai creştinilor. Ei militau pentru protecţia religiei evreieşti.

În jurul anului 35 d.Hr., la numai cinci ani după răstignirea lui Isus, Pavel a călătorit până la Damasc, purtând cu el nişte scrisori de la marele-preot, în care se declara că toţi creştinii meritau moartea. La data aceea, Pavel avea probabil în jur de 30 de ani. Dumnezeu a ales momentul acela pentru a-i schimba viaţa în mod radical. Domnul i S-a arătat într-o viziune şi i-a spus: "Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?" (Fapte 9:4).

Orbit de lumina strălucitoare şi prosternat la pământ, Pavel nu a putut să mai spună decât: "Cine eşti Tu, Doamne?" Atunci, glasul din cer i-a răspuns: "Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti" (versetul 5).

Pavel a pornit atunci pe un nou drum. Întâlnirea cu Isus i-a transformat viaţa.

El şi-a dedicat întreaga viaţă proclamării lui Hristos pe care îl iubea.

Apostolul Pavel a simţit îndemnul de a-şi împărtăşi credinţa pretutindeni pe unde era posibil să ajungă. El şi-a concentrat eforturile în oraşele impor­tante din Asia Mică. A călătorit în lumea mediteraneeană pornind din localitatea natală, Tars, şi a lucrat în toată Siria, Arabia, Grecia şi Turcia. El şi-a început prima călătorie misionară în Antiohia şi a străbătut circa 2 000 de kilometri. În călătoriile următoare a parcurs şi mai mulţi kilometri de atât. În tot acest răstimp el a fost lovit cu pietre şi bătut cu nuiele, a fost întemniţat, a trecut prin trei naufragii, a fost hăituit de animale sălbatice, a fost jefuit şi a fost deseori la un pas de moarte. Dar el continua să dea mărturie despre Domnul său (2 Cor. 11 :24-25)

Credinţa lui Pavel a produs o schimbare. Dedicarea lui faţă de Isus i-a transformat viaţa. Pentru Pavel, credinţa era o realitate activă, dinamică, vie, care l-a determinat să îl împărtăşească pe Isus tuturor celor pe care îi întâlnea.

Ţi-a adus credinţa vreo schimbare în viaţă? Este ea o putere transforrnatoare care influenţează tot ce faci? Este Hristos cel viu centrul vieţii tale, după cum a fost centrul vieţii lui Pavel?

Acceptă astăzi ca Hristos cel viu să fie centrul vieţii tale!

Mark Finley

EROII CREDINŢEI: IOAN

Unul din ucenici, acela pe care-I iubea Isus, stătea la masă culcat pe sânul lui Isus. - Ioan 13:23

Ioan şi fratele lui, Iacov, fiii lui Zebedei, au fost primii ucenici chemaţi de Isus. Fiind nişte simpli pescari, ei nu aveau nimic special în ceea ce priveşte educaţia sau originea familială. Singurul lucru notabil este modul în care i-a caracterizat Isus: "fiii tunetului" (Marcu 3: 17) 

Isus a văzut ceva bun în Ioan, acest tânăr irascibil. El a privit dincolo de faţadă, a privit la sufletul lui şi a văzut nu numai ceea ce el era la momentul acela, ci ­ceea ce avea să devină când avea să fie curăţat şi împuternicit prin harul Său.

Isus a crezut în Ioan, iar Ioan a răspuns pozitiv. Lui Hristos îi face o deosebită plăcere să ia un material aparent imposibil de corectat şi să-l transforme într-un obiect al harului Său. Ioan a devenit unul dintre ucenicii cei mai iubitori şi atenţi. Făcând parte din grupul restrâns al apropiaţilor lui Isus, el L-a însoţit pe Isus pe Muntele Schimbării la Faţă, în Ghetsimani şi la cruce. Imediat ce a aflat de la Maria Magdalena că mormântul lui Isus era gol, Ioan a alergat la mormânt împreună cu Petru şi a crezut.

Evanghelia lui Ioan este o relatare direct de la sursă despre viaţa Mântuitorului. Cu pana îrnbibată în dragoste, el a scris epistolele pe care astăzi le cunoaştem sub numele de 1, 2 şi 3 Ioan. Spre sfârşitul vieţii lui, împăratul Domiţian l-a exilat pe insula Patmos, din cauza credinţei.

Isus l-a schimbat pe Ioan dintr-un instigator irascibil într-un om blând şi iubi­tor. Ioan scria: "Preaiubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii" (1 Ioan 4: 11). El credea că esenţa creştinismului este dragostea. Dragostea lui Hristos se revărsa din inima lui spre oamenii din jur - chiar şi spre duşmanii lui.


Istoria lui Ioan ne descoperă un adevăr etern. Când petreci timp cu Isus, devii ca El. Când accepţi caracterizarea pe care El ţi-o face, devii ceea ce El vede că eşti. Slavă lui Dumnezeu! El vede binele din noi şi, dacă îi vom permite, El ne va transforma în oamenii care trebuie să fim.


Isus priveşte dincolo de aparenţe. El observă potenţialul fiecărui om. Poţi deveni astăzi ceea ce Dumnezeu ştie că poţi deveni!

Mark  Finley

EROII CREDINŢEI: ESTERA

Voi intra la împărat, în ciuda legii; şi, dacă va fi să pier, voi pieri! - Estera 4: 16

Ai fost vreodată mâhnit din cauza originii tale? Ti-ai dorit vreodată să fi avut o altfel de copilărie? Ai simţit vreodată că totul este împotriva ta? Estera ar fi avut toate motivele să se simtă aşa. Ea a rămas orfană de mică şi a fost crescută de verişorul ei, Mardoheu. înainte de aceasta, părinţii ei fuseseră luaţi ca robi şi duşi în Babilon, după căderea Ierusalimului, în 586 î.Hr.

Estera nu a avut ocazia să-şi cunoască părinţii. Ea era o evreică într-o ţară străină, crescută într-un mediu ostil, ca parte a unei minorităţi dispreţuite. Când Vasti, soţia împăratului persan Ahaşveroş, l-a pus într-o situaţie jenantă, Estera s-a numărat printre multele femei frumoase aduse în harem şi puse sub paza unui eunuc al împăratului. Stilul de viaţă decăzut de la palat nu era nici pe departe favorabil pentru manifestarea credinţei.

Mardoheu a avut grijă de ea, chiar şi la palat. El a îndemnat-o să îşi ţină ascunsă nationalitatea. Timp de un an, Estera a primit instruire cu privire la viaţa la harem. Când în cele din urmă s-a înfăţişat înaintea împăratului, el "a iubit pe Estera mai mult decât pe toate celelalte femei şi ea a căpătat trecere şi iubire înaintea lui mai mult decât toate celelalte fete" (Estera 2: 17). îndrăgostit de frumuseţea, de comportamentul şi de caracterul ei, Ahaşveroş a ales-o imediat ca nouă regină.

Ce urmărea Dumnezeu prin toate acestea? De ce a ajuns Estera într-o poziţie atât de înaltă? Haman, una dintre căpeteniile împăratului, a făcut un plan pentru distrugerea lui Mardoheu şi a evreilor. toţi evreii aveau să fie ucişi.

Mardoheu a aflat despre planurile lui şi i-a cerut Esterei să meargă la împărat "Căci, dacă vei tăcea acum," i-a zis el, "ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte pentru iudei, şi tu şi casa tatălui tău veţi pieri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?" (Estera 4: 14)

Estera a acceptat provocarea şi Dumnezeu a răspuns. Datorită atitudinii ei curajoase, poporul lui Dumnezeu a fost salvat.

În desfăşurarea providenţială a destinului, Dumnezeu ţi-a oferit un loc în lume pentru o vreme ca aceasta. Nu noi am ales să ne naştem la începutul se­colului al XXI-lea. Dumnezeu a dorit aşa. Noi am fost chemaţi, la fel ca Estera, tocmai pentru o vreme ca aceasta.

Dumnezeu ne cheamă să fim credincioşi. Indiferent de originea noastră, El vrea să-I fim loiali. Estera a avut un rol important în lumea ei. Şi noi putem avea un astfel de rol în lumea contemporană.

Ai curaj! Tu eşti al lui Dumnezeu, eşti destinat să trăieşti într-o vreme ca aceasta, într-o zi ca aceasta, pentru a avea un rol important de îndeplinit pentru El.

Mark   Finley