O AVERE NEPIERITOARE

Dumnezeule, Tu cunoşti nebunia mea, şi greşelile mele nu-ţi sunt ascunse. 

- Psalmii 69:5

Cu ani în urmă, într-unul dintre oraşele aglomerate din India, un taxi a lovit în plină viteză un copil al străzii. Un reprezentant al guvernului, martor al accidentului, l-a dus pe băiatul grav accidentat la un spital din apropiere, unde, treptat, s-a însănătoşit.

Demnitarul şi soţia acestuia l-au vizitat în fiecare zi pe micul lor prieten şi au început să-l îndrăgească. Fiindcă nu avea părinţi, s-au gândit să-l înfleze. După ce a fost externat, ei l-au adus cu bucurie în vila lor şi l-au tratat ca pe un membru al familiei.

În fiecare zi, mama îl ducea pe băiat înapoi la spital ca să-i fie schimbate ban­dajele. Totuşi, într-o dimineaţă, a fost foarte ocupată şi i-a cerut băiatului să se ducă singur.

- Mă duc! a răspuns el mândru. Cunosc foarte bine oraşul.

Mama i-a dat un dolar şi 25 de cenţi pe care să-i dea doctorului şi, cu un zâmbet şi un sărut, i-a spus la revedere.

Băiatul a pornit la drum. Apoi, chiar când a ajuns la colţ, l-a străfulgerat o idee. S-a oprit, a deschis palma şi s-a uitat la monedele strălucitoare. Nu mai văzuse până atunci atâţia bani. Chiar trebuia să-i dea doctorului?

Pentru o clipă a rămas pe gânduri. După aceea a luat decizia. Strângând banii în pumn, băiatul a luat-o la fugă, pierzându-şi urma.

Tatăl pe care-l abandonase avea o avere considerabilă. Toţi ceilalţi copii ai lui absolviseră facultatea şi ocupau poziţii mari în guvern sau erau oameni de afa­ceri. Dorinţa lui era ca fiul lui adoptat să se bucure de toate avantajele şi chiar să devină moştenitor a averii familiei. Dar puştiul acesta a dat cu piciorul la toate acestea pentru 1 dolar şi 25 de cenţi.

Uneori şi noi renunţăm la lucrurile importante de dragul lucrurilor mărunte.

Strângem în pumn monedele neascultării şi alergăm pe drumul plăcerilor trupeşti. Lăsăm în urmă o avere nepieritoare de dragul câtorva nimicuri pământeşti. Preferăm mai degrabă lucrurile pământeşti şi nu cele cereşti, lucrurile de aici şi nu cele de dincolo, prezentul şi nu veşnicia. În tot acest timp, Tatăl nostru ceresc ne aşteaptă cu inima frântă, gata să ne ofere cu mult mai mult.

Noi suntem moştenitori ai averii familiei cereşti. Să nu uităm acest lucru niciodată!

Mark Finley

NICIODATĂ DESPĂRŢIŢI!

Vor alcătui o sămânţă binecuvântată de Domnul. - Isaia 65:23

Era ora 3 noaptea şi Tina era la spital, lângă tatăl ei care gemea de durere. El era acela care-i schimbase scutecele când era mică şi care o învăţase să meargă pe bicicletă. Aproape toată viaţa lucrase în port, dar acum, din cauza cancerului, nu mai rămăsese din el decât o fărâmă de om.

Tata era pe moarte. Nu mai avea putere să lupte.

După înmormântare, Tina se gândea să-şi vadă mai departe de viaţa ei. Totuşi nimic nu avea să mai fie ca înainte. Imaginea părintelui ei care nu mai era în viaţă o bântuia. Când simţea mirosul de loţiune Old Spice sau o melodie îndrăgită cu Sinatra, ochii i se umpleau de lacrimi. Tina mărturiseşte:

- Ştiu că sunt matură şi că ar trebui să fiu puternică, dar în unele zile mă port ca un copil de 4 ani şi nu îl vreau decât pe tata!

Când ne despărţim de cei dragi, apare în suflet un gol apăsător. Apare simţământul de singurătate, pe care nimeni nu ni-l poate alina decât persoana dragă.

Pierderea unei fiinţe dragi este devastatoare. Mamele şi taţii cărora le-a murit un copil în mod tragic tânjesc să-l revadă. Văduvii şi văduvele îşi doresc să îşi mai îmbrăţişeze încă o dată soţii sau soţiile. Întreabă un adolescent al cărui tată a murit de cancer sau lasă-l pe un student să-ţi vorbească despre prietenul lui cel mai bun, care a murit într-un accident provocat de un şofer beat, şi ei îţi vor spune cât de mult îşi doresc să îi revadă pe cei dragi!

Scriptura ne promite că îi vom revedea pe cei dragi. Domnul nostru are cheile mormântului şi ale morţii (Apoc. 1: 18). El va face "toate lucrurile noi" (Apoc. 21 :5). Va exista o zi fericită a revederii!

Cei dragi ai noştri nu vor rămâne pentru totdeauna în mormânt. Mormân­tul nu îi înghite. Noi nu i-am pierdut. Ei se odihnesc în Isus şi nu pot să se piardă. Ei aşteaptă învierea glorioasă când, împreună cu noi, îl vor întâmpina în văzduh.

Moartea ne aduce un simţământ de singurătate apăsătoare. Ea Iasă în urmă un gol dureros.
Promisiunea învierii ne uşurează durerea şi ne dă speranţă din nou. Ea ne îndreaptă privirea spre timpul acela în care nu vor mai exista despărţiri!

Mark Finley

DUMNEZEU CARE SE DESCOPERĂ PE SINE

Îi voi vindeca şi le voi deschide un izvor bogat în pace şi credincioşie. - Ieremia 33:6

Sundar Singh a fost toată viaţa lui sensibil şi atras de lucrurile spirituale. Totuşi, când mama lui a murit, acest tânăr hindus s-a supărat amarnic. Sundar a început să tulbure atmosfera din şcoala misionară la care învăta, luându-i în derâdere şi agresându-i pe cei care mărturiseau a fi creştini. Sufletul lui era plin de mânie şi, cu toate acestea, simţea nevoia de a-L găsi pe Dumnezeu. Într-o noapte, tulburarea lui s-a transformat în disperare şi a strigat: ,,O, Doamne, dacă exisă un Dumnezeu, să mi Se descopere înainte să mor!" Sundar îşi propusese să se sinucidă dacă nu primea răspuns.

Acest tânăr neliniştit a stat treaz toată noaptea, rugându-se şi aşteptând. În zorii zilei, în timp ce rostea ultima rugăciune, un nor strălucitor a umplut came­ra. Din această lumină a ieşit chipul şi silueta lui Isus. Sundar nu se aştepta să-L vadă pe Isus - poate pe Krishna, dar în niciun caz pe Isus!

Tânărul l-a auzit pe vizitator întrebându-l: "Cât timp Mă vei mai persecuta? Eu am venit să te mântuiesc ... Eu sunt Calea."

Sundar a căzut la picioarele lui Isus şi viziunea a dispărut. Dar primise răspunsul dorit. În duminica aceea, Sundar a devenit un credincios devotat, iar mai târziu a devenit cel mai mare evanghelist creştin din India. Viziunea aceasta a fost urmată de o mărturie puternică în favoarea lui Hristos.

Experienţa lui Sundar este uimitor de asemănătoare cu experienţa apostolu­lui Pavel care L-a întâlnit pe Isus pe drumul spre Damasc. Poate că Dumnezeu nu ţi Se va descoperi într-un mod la fel de dramatic cum I S-a descoperit lui Pavel sau lui Sundar Singh. El face acest lucru rareori. Dar El ni Se va descoperi dacă Îl căutăm cu inimă sinceră.

Dumnezeu nu Se joacă de-a v-aţi ascunselea cu noi. El vrea să ni Se desco­pere cu mult mai mult decât ne dorim noi să Îl cunoaştem. El vorbeşte într-o mare diversitate de feluri. El Se arată în locurile cele mai neaşteptate.

Când era singur şi deznădăjduit, Moise L-a întâlnit pe Dumnezeu într-o tufă arzândă din deşertul Madian. Când fugea ca să-şi scape viaţa, Ilie L-a găsit pe Dumnezeu într-o peşteră îndepărtată. Prietenii lui Daniel - Şadrac, Meşac şi Abed-Nego - L-au descoperit în focul din cuptorul aprins. David a descoperit lucrările lui Dumnezeu pe bolta cerească; Întreaga natură îi vorbea despre Cre­atorul atotputernic şi iubitor. Matei L-a întâlnit pe Isus în timp ce strângea taxele. Petru L-a întâlnit în timp ce repara plasele de pescuit. Nicodim L-a întâlnit noap­tea, iar femeia samariteancă L-a întâlnit la prânz.

Fii vigilent! Fii pregătit să auzi glasul Său! Deschide inima şi primeşte dra­gostea Sa. Fii pregătit! Astăzi te vei întâlni cu El în locuri neaşteptate. El ţi Se va descoperi aşa cum nu ţi-ai închipuit vreodată!

Mark Finley

CURAJ LA CRUCE

Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: "Blestemat e oricine este atârnat pe lemn."- Galateni 3: 13

Pe 21 mai 1946, în Los Alamos (New Mexico), un tânăr om de ştiinţă ca­nadian, pe nume Louis Slotin, realiza nişte experimente dificile cu uraniu. El participa la pregătirea celui de-al doilea test cu bombă atomică, test ce urma să se desfăşoare în Pacificul de Sud. Slotin trebuia să determine cantitatea precisă de U-235 necesară pentru o reacţie în lanţ, adică "masa critică", după cum o numesc oamenii de ştiinţă.

El a apropiat uşor una de cealaltă două emisfere de uraniu. Apoi, chiar în mo­mentul în care se crea masa critică, el le îndepărta cu ajutorul unei şurubelniţe obişnuite, întrerupând instantaneu reactia în lanţ. El a făcut acest lucru de mai multe ori.

Însă în ziua aceea, chiar în momentul în care se crea masa critică, şurubelniţa lui Slotin a alunecat! Imediat camera s-a umplut cu un abur albastru luminos. Ceilalţi cercetători prezenţi în cameră s-au dat înapoi îngroziţi. 

Însă în loc să se eschiveze şi să fugă, Slotin a îndepărtat cele două emisfere cu mâinile goale. Reactia în lanţ a fost întreruptă!

Prin acest act prompt de curaj şi de altruism, Slotin a salvat viaţa celorlalte şapte persoane aflate în cameră. El a înţeles că a fost expus la o doză letală de radiaţie, dar şi-a menţinut prezenţa de spirit. El le-a cerut colegilor lui să rămână exact pe locul unde au fost în momentul accidentului. Apoi a schiţat pe tablă poziţia relativă a fiecăruia, lucru care avea sa-I ajute pe medici să stabilească nivelul de radiaţii absorbit de fiecare.

După câteva minute, Slotin se afla împreună cu un coleg pe marginea şoselei unde aştepta maşina care avea să-i ducă la spital.

Slotin l-a asigurat pe colegul lui pe un ton calm:

- O să scapi cu bine, dar eu nu am nici cea mai mică şansă.

Cuvintele acestea s-au dovedit a fi prea adevărate. Nouă zile mai târziu, Louis Slotin a murit în chinuri groaznice.

Unul singur a absorbit complet radiaţia nocivă a păcatului în locul nostru. El a îndepărtat "emisferele" păcatului cu mâinile goale. El a cunoscut monstruozi­tarea blestemului păcatului.

Când preoţii cinici l-au spus ironic: "Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui!" (Mat. 27:42), ei au rostit adevărul. În deplină cunoştinţă de cauză, Isus a luat decizia de a îndura suferinţa îngrozitoare şi puterea distructivă a păcatului pentru a ne mântui pe noi. Păcatul s-a revărsat cu toată forta lui asupra lui Isus pe cruce. Isus a acceptat de bunăvoie toate consecinţele lui, pedeapsa lui deplină şi rezultatele lui finale.

Noi nu vom reuşi niciodată să cuprindem cu mintea semnificaţia completă a acestui act, dar putem aprecia actul de curaj şi de altruism al lui Isus. La fel ca Louis Siotin, Isus ne dă asigurarea: ,,0 să scapi cu bine!"

Mark Finley

PIERDUŢI LA NAŞTERE

Astfel, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt ... - Evrei 10: 19

Era în anul 1979. În timpul unei călătorii până în Mexic, un băiat de 13 ani, pe nume Efren de Loa, s-a îmbolnăvit. Medicii dintr-un spital local i-au tratat simptomele, dar starea lui nu s-a îmbunătăţit. Părinţii, îngrijoraţi, l-au dus înapoi În Statele Unite. Medicii de la Spitalul de Copii Oakland l-au diagnosticat pe Efren cu anemie aplastică, o boală rară şi potenţial mortală. Singura şansă a băiatului era să se găsească un donator compatibil, de preferat un membru apro­piat al familiei. Părinţii lui şi cei şapte fraţi ai lui au făcut analize pentru a descoperi dacă erau donatorii căutaţi.

Atunci au avut o surpriză. Testele de sânge nu numai că nu s-au potrivit, ci au arătat că Efren nu era de fapt membrul biologic al familiei lor!

Mama şi-a dat seama imediat ce s-a întâmplat. În ziua în care a ieşit dintr-o maternitate din Mexic, a aşteptat la coadă la ghişeu pentru a primi biletul de ex­ternare, iar bebeluşul era lângă ea într-un coş împletit. În timp ce era ocupată cu documentele, a venit o asistentă grăbită şi a aşezat în coş un alt doilea bebeluş.

Când s-a întors de la ghişeu, doamna De Loa a avut o surpriză: în coş erau doi bebeluşi, amândoi băieţi, născuţi în aceeaşi zi (atunci nu se foloseau etiche­tele cu numele bebeluşilor); amândoi erau înfăşati în scutece identice de spital. Care era al ei?

Apoi a venit cealaltă mămică. Amândouă priveau înrnărrnurite copiii şi nu ştiau ce să facă.

- Cred că acesta e al meu, zise doamna De Loa.

Cealaltă femeie a fost de acord şi a plecat fiecare pe drumul ei, fără să se mai întâlnească vreodată. Sau cel puţin aşa şi-au imaginat atunci! Iar acum, după 13 ani, a devenit foarte important ca adevăraţii părinţi ai lui Efren să fie găsiţi. Însăşi viaţa lui depindea de lucrul acesta.

Un ziar important din Mexic a prezentat povestea lui, oferind câteva detalii pe care şi le-a amintit doamna De Loa. După cinci zile, a apărut familia biologică a lui Efren. Cele două mame s-au îmbrăţişat şi fiecare dintre ele a făcut cunoştinţă cu băiatul ei adevărat, pe care nu îl mai văzuse de atâta timp. Efren avea acum o nouă şansă de a supravieţui, mulţumită testelor de sânge corespunzătoare ale familiei lui biologice.

Aceşti doi băieţi au fost pierduţi la naştere. Adevărata lor identitate a fost descoperită numai în urma testelor de sânge. Abia atunci au putut să-şi reia locul cuvenit în familia lor adevărată.


Ce ilustrare interesantă a naturii umane! Şi noi am fost pierduţi la naştere.

Ne-am născut într-o lume păcătoasă, eram condamnaţi la moarte, eram necinstiţi, nesfinţi, despărţiţi de Dumnezeu.

Adevărata noastră identitate este dovedită de sângele vărsat de Hristos. În Scriptură, sângele reprezintă viaţa (Lev. 17: I 0-14). Prin sângele vărsat de Hris­tos, Dumnezeu înfiinţează un nou legământ (Mat. 26:27.28). Noi nu mai suntem străini, ci suntem adoptati în familia lui Dumnezeu (Efes. 2: 19). Sângele vărsat al lui Hristos reprezintă baza legală prin care suntem numiţi copii ai lui Dumnezeu (versetul 13). Prin acest sânge suntem răscumpăraţi, iertaţi şi eliberaţi, iar într-o zi vom fi aduşi în prezenţa Sa (Faptele 20:28; Rom. 5:9; Apoc. 12: 10, 11; Col. 1: 19,20).

Odată curăţaţi prin sângele lui Hristos - darul cel mai preţios al cerului ­putem avea convingerea deplină că suntem copiii lui Dumnezeu. Avem aici un motiv real de bucurie!

Mark Finley

CUVANTUL POTRIVIT PRODUCE O SCHIMBARE

Un cuvânt spus la vremea potrivită este ca nişte mere de aur într-un coşuleţ de argint. - Proverbele 25: 11

O tânără soţie deprimată, pe nume Sandra, a intrat în biroul pastorului şi a început să depene o poveste lungă şi dureroasă despre soţul ei.

- Se poartă cu mine cu dispreţ, i-a explicat Sandra. Nimic din ceea ce fac nu îl mulţumeşte. În fiecare zi mi-e groază de clipa în care se întoarce acasă de la muncă!

Sandra era o femeie frumoasă, dar simţământul de respingere o transfer­mase într-o femeie deznădăjduită, încordată şi rece. Cu cât se gândea mai mult la desconsiderarea din partea soţului ei, cu atât mai mult îi scădea motivaţia de a fi pe placul lui. Sandra intrase într-un cerc vicios. Pastorul s-a gândit să stea de vorbă cu soţul ei, Joe. Bărbatul acesta a fost uluit să afle că el era cauza depresiei soţiei lui. Ca mai toţi bărbaţii, nu-şi putea da seama cum reuşise soţia lui să-i descopere atitudinea.

Pastorul i-a făcut o sugestie practică:

- Gândeşte-te la calităţi ale soţiei tale şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu pen­tru ele. Mulţumeşte-I de două ori pe zi, o dată dimineaţa şi a doua oară când te întorci de la serviciu.

Fiindcă nu i s-a părut foarte greu, Joe a acceptat sfatul. El a început să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru lucrurile care-i plăceau la Sandra. La scurt timp, ea a început să se transforme sub ochii lui: a devenit mai veselă, mai sigură pe ea şi mai afectuoasă. Joe a continuat să fie mulţumitor pentru calităţile ei, iar respectul ei de sine şi motivaţia ei au devenit tot mai puternice.

După un timp, pastorul l-a întrebat pe Joe dacă a memorat lista cu cele 10 calităţi. El i-a răspuns fericit:

- Nu numai că am memorat-o, dar descopăr în fiecare zi lucruri noi pentru care să fiu recunoscător!

Cuvintele pozitive generează acţiuni pozitive. Cuvintele negative generează actiuni negative. Complimentele scot la iveală ceea ce e mai bun în noi, pe când spiritul de critică scoate la iveală ceea ce e mai rău în noi.

Înţeleptul spunea: "Neliniştea din inima omului îl doboară, dar o vorbă bună îl înveseleşte" (Prov. 12:25); "Ce bună este o vorbă spusă la vreme potrivită!" (Prov. 15:23).

Complimentele au o putere extraordinară de a schimba atmosfera din fami­lie, din sala de clasă sau de la locul de muncă. Isus stăpânea arta complimentelor. Oamenii erau uimiţi de "cuvintele pline de har" care ieşeau din gura Sa (Luca 4:22). El i-a răspuns astfel unui cărturar: "Tu nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu." El a încurajat o femeie prinsă în adulter prin următoarele cuvinte:

"Unde sunt pârâşii tăi?" "Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti." Despre sutaş, Mântuitorul a spus: "Nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare."

Pentru ce calităţi ale soţiei sau soţului tău eşti recunoscător(oare) astăzi?

Pentru ce calităţi ale fiului sau fiicei tale eşti recunoscător(oare)? Pentru ce calităţi ale fratelui sau surorii tale eşti recunoscător(oare)? Pentru ce calităţi ale prietenilor, colegilor de şcoală sau de serviciu eşti recunoscător(oare)?

 Spune-le lucrul acesta. Nu te teme să le faci complimente celor din jurul tău. Observă ce schimbări se produc datorită complimentelor tale!

Mark Finley

COMEMORAREA BINECUVÂNTĂRILOR LUI DUMNEZEU

Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui! - 

Psalmii 95:2

Te-ai întrebat vreodată de unde au unii oameni atâta putere interioară? Ei par a avea o capacitate extraordinară de a înfrunta adversităţile.

Cum anume a reuşit Aleksandr Soljenitîn, câştigătorul Premiului Nobel, să fie atât de liber chiar şi în închisoarea oribilă din Rusia? Cum a reuşit Victor Frankl să reziste trei ani într-un lagăr de exterminare în care speranţa medie de viaţă era de 90 de zile? Cum a reuşit Corrie ten Boom să iasă nevătămată din lagărul Ravensbruck? 

Secretul stă într-un singur cuvânt: "Recunoştinta". Toţi trei, Soljenitin, Frankl şi ten Boom, şi-au format spiritul de mulţumire pentru ceea ce aveau. Ei i-au mulţumit lui Dumnezeu pentru fiecare suflare, pentru fie­care zi de viaţă, pentru zâmbetul unui tovarăş de suferinţă, pentru fiecare cană de apă, pentru fiecare fărâmă de pâine. Această atitudine de recunoştinţă i-a ridicat deasupra împrejurărilor descurajatoare.

Cum ne putem forma acest spirit de recunoştinţă? Una este să observăm acest spirit la alţii şi cu totul alta este să îl manifestăm noi înşine.

Să ne întoarcem cu 2000 de ani în urmă într-o închisoare romană. Întâlnim acolo un deţinut pe nume Pavel, care nu doar că a supravieţuit într-o celulă umedă şi rece, ci a prosperat. Să descoperim secretul lui, cum a reuşit el să facă faţă cu succes stresului uriaş la care a fost supus.

Dacă citim Epistola către Filipeni, care a fost scrisă într-o temniţă romană umedă şi întunecoasă, descoperim imediat atitudinea lui. Apostolul nu era supărat, ci recunoscător. El nu se plânge, ci se bucură. El a descoperit un motiv de bucurie în mijlocul încercărilor vieţii. El este multurnitor în mijlocul vicisitudinilor vieţii.

Pavel scrie: "Eu mă bucur ... şi mă voi bucura" (Fil. 1: 18); "Eu mă bucur şi mă bucur cu voi toţi" (Fil. 2: 17); "Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!" (FiI. 4:4); "Am avut o mare bucurie în Domnul" (versetul 10).

Cuvintele acestea nu par a fi scrise de un om aflat în închisoare, ci de un om care-şi trăieşte viaţa din plin. Ele nu par a fi scrise de un om care se află departe de familie şi de prieteni, ci de un om care este înconjurat de dragostea celor dragi. Ele nu par a fi scrise de un om care a trecut prin cele mai mari tragedii ale vieţii, ci de un om care este sigur de victorie.

Apostolul Pavel era conectat la o sursă de putere spirituală superioară lui.

El a putut să fie bucuros pentru că a descoperit sursa tuturor bucuriilor. El era liniştit pentru că a descoperit sursa păcii. El era mulţumit pentru că L-a desco­perit pe Acela care era sursa recunoştinţei. În Hristos, putem fi recunoscători astăzi, mâine şi întotdeauna!

Mark Finley

COMEMORAREA BINECUVÂNTĂRILOR LUI DUMNEZEU - PARTEA I

Binecuvântarea Domnului îmbogăţeşte şi El nu lasă să fie urmată de niciun necaz. - Proverbele 10:22

Părinţii pelerini ai SUA au sărbătorit prima Zi a Recunoştintei în timpul celei de-a doua ierni pe care au petrecut-o în Lumea nouă. În realitate a fost o Zi ciudată a Recunoştintei, pentru că nu aveau prea multe lucruri pentru care să fie recunoscători. Prima iarnă cumplită a secerat viaţa a aproape jumătate din membrii Coloniei Plymouth. Aproape nicio familie nu fusese cruţată de pierderea unei persoane dragi.

Însă în vara anului 1621 a apărut o speranţă nouă. Recolta bogată de porumb le-a adus multă bucurie.

Guvernatorul William Bradford a decretat punerea deoparte a unei zile de sărbătoare şi rugăciune, în care coloniştii rămaşi în viaţă să îşi exprime recunoştinţa.

Femeile au făcut pregătiri pentru sărbătoare mai multe zile la rând. Mâncărurile au fost fierte, coapte şi prăjite. Chiar şi copiii dădeau o mână de ajutor rotind carnea deasupra focului. Într-o vreme de doliu naţional, coloniştii au privit la ceea ce aveau, şi nu la ceea ce pierduseră. Ei au plâns atunci când cei dragi ai lor au murit, dar credinţa i-a determinat să se bucure de marea bunătate a lui Dumnezeu.

Recunostinta ne îndreaptă atenţia spre lucrurile bune pe care le avem. Ea ne înalţă deasupra pierderii. Ea ne vorbeşte despre un Dumnezeu care ne împlineşte nevoile. Ea comemorează binecuvântările primite de la Dumnezeu.

Recunostinta nu este un simţământ de o zi, ci este o stare de spirit. Recu­noştinta nu trebuie exprimată doar o dată pe an, ci zilnic.

Este important să ne exprimăm recunoştinţa pe tot parcursul zilei. Atitu­dinea de recunoştinţă sau de mulţumire transformă stresul, care ne distruge sănătatea, într-o bucurie care ne transformă viaţa.

Scriitoarea motivaţională Melody Beattie scrie: "Mulţumirea descuie uşa pli­nătăţii vieţii. Datorită ei, ceea ce avem devine suficient şi chiar mult. Ea trans­formă negarea în acceptare, haosul în ordine, încurcăturile în lucruri clare. Ea poate transforma o masă într-un ospăţ, o casă într-o familie, un străin într-un prieten. Mulţumirea ne clarifică trecutul, ne aduce pace în prezent şi ne oferă o viziune pentru viitor."

Inima recunoscătoare vede viaţa cu alţi ochi. În loc să se plângă pentru ceea ce nu are, inima recunoscătoare se bucură de ceea ce are.

Ce-ar fi să alcătuieşti o listă cu binecuvântările pe care le-ai primit de la Dumnezeu? Scrie 10 lucruri pentru care eşti recunoscător astăzi. Când vei citi această listă vei fi mai recunoscător decât înainte.

Mark Finley

MODEL DE CONDUCERE PRIN EXEMPLU PERSONAL

Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi. - Filipeni 3: 17

Catherine Marshall îşi duce aminte că tatăl ei, pastorul John Wood, a fost cel care a condus-o la Hristos. În copilărie, i se părea că Tatăl ceresc care stăpânea din ceruri era înfricoşător. Auzise de multe ori îndemnul de a-şi preda viaţa acestui Dumnezeu, dar ideea de a-şi ocupa tot timpul cu rugăciuni, cu citirea Bibliei şi cu discuţiile despre Dumnezeu nu i se părea deloc interesantă.

Totuşi tatăl ei de pe pământ i se părea interesant. Era convinsă că el o iubea.

Când a făcut suficiente progrese la lecţiile de pian şi când a reuşit să cânte imnuri simple, tăticul ei a lăsat-o să cânte la pian în biserică.

Catherine Marshall scria: "Astfel mi-a fost insuflat încă de timpuriu simţă­mântul valorii de sine, recunoaşterea individualităţii mele ... Acestea sunt nişte asigurări pe care părinţii le pot da copiilor lor numai prin acţiunile lor."

Pastorul John Wood a arătat prin acţiunile sale cât de accesibil şi de bine­voitor era Tatăl din cer. Adeseori o lua pe Catherine cu el atunci când îşi vizita enoriaşii. Una dintre întâmplările ei preferate era aceea când tatăl ei a făcut o vizită la depoul aflat nu departe de casa lor din Keyser (Virginia de Vest), pentru a sta de vorbă cu un membru nou al bisericii sale.

Pastorul Wood l-a găsit pe membrul acesta muncind din greu într-o hală imensă. Când a vrut să dea mâna cu el, bărbatul i-a zis cu regret:

- Nu pot să dau mâna cu dumneavoastră, frate pastor. Am mâinile prea murdare de funingine.

Imediat, John Wood s-a aplecat până la pământ, şi-a trecut palmele prin funingine şi l-a întrebat:

- Acum poţi să dai mâna cu mine?  Atunci bărbatul i-a întins mâna zârnbind.

John Wood nu numai că i-a vorbit fiicei lui despre Dumnezeu, ci i L-a şi arătat. Catherine Marshall scria: "Tot timpul Dumnezeu a vrut ca dragostea tatălui meu pământesc să fie un model pentru dragostea Tatălui meu ceresc şi să-mi arate cum pot să intru în legătură cu El."

Isus a venit pe pământ pentru a ne descoperi dragostea Tatălui. Unele lucruri nu pot fi descrise în cuvinte; ele trebuie arătate. Cea mai mare mărturie despre Tatăl nostru iubitor este exemplificarea dragostei Sale, trăirea ei zi de zi de către urmaşii Săi. Cea mai puternică ilustrare a autenticităţii creştinismului este viaţa noastră.

Tatăl lui Catherine Marshall şi nenumăraţi alţi părinţi au transmis generaţiei următoare torţa aprinsă a adevărului creştin. Prin exemplul vieţii lor evlavioase, Dumnezeu ne cheamă să facem acelaşi lucru astăzi!

Mark Finley

CEL PE CARE ÎL ADMIRĂM

Când va veni în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut. - 2 Tesaloniceni 1: 10

În ziua aceea, când fi va veni să fie proslăvit de către sfinţii Săi şi admirat de către toţi cei ce au crezut. (NTR)

Psihologii de la Universitatea Columbia au făcut o descoperire destul de remarcabilă într-un studiu din 1968. Pentru o perioadă, o echipă de cerce­tare a lăsat în mod intenţionat pe străzile din Manhattan câteva portmonee prevăzute cu un dispozitiv special de identificare. Apoi au urmărit câte port­monee au fost returnate posesorilor lor. După câteva săptămâni de verificări, cercetătorii au descoperit că aproximativ 45% dintre cei care au găsit portmo­neele le-au returnat în câteva zile.

Dar apoi s-a întâmplat ceva ciudat. Niciunul dintre portmoneele "pierdute" în data de 5 iunie nu a fost returnat. În ziua aceea, un tânăr pe nume Sirhan Sirhan a deschis focul asupra lui Robert F. Kennedy. În câteva ore, întreaga naţiune a aflat că el era mort.

Cercetătorii au realizat atunci că această veste tragică a afectat legăturile sociale care îi determinaseră pe oameni să returneze portmoneele. Studiile ul­terioare au stabilit că auzirea veştilor rele diminua semnificativ dispoziţia oamenilor de a-i ajuta pe alţii. De asemenea, ele au arătat că veştile bune despre un cetăţean săritor sau despre o faptă eroică îi determinau pe oameni să fie mai cooperanţi.

Idealurile pozitive îi motivează pe oameni să facă bine. Actele de eroism ale altora scot la iveală ce avem mai bun în noi. Atunci când asistăm la fapte de bunătate, suntem mai înclinaţi să fim buni.

Când privim la lsus, descoperim în El tot ce ne dorim să fim. Toată bunătatea, compasiunea şi amabilitatea după care tânjim se află în El. Când păşim alături de El pe străzile pietruite ale Ierusalimului, îl vedem iertând o femeie prinsă în timpul actului adulterului şi auzim cuvintele Sale: "Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti" (Ioan 8: 11).

Suntem uimiţi atunci când El atinge ochii orbilor şi deschide urechile surzilor.

Sensibilitatea cu care Se poartă ne copleşeşte. El îi ia pe copii în braţe, hrăneşte mulţimile flărnânde şi scoate demonii din oamenii posedaţi.

El a făcut o minune la o masă de nuntă din Galileea, afectat fiind de situaţia incomodă în care se găsea gazda. El pregăteşte masa pentru Petru înainte de a-i vorbi despre lucrurile veşnice. Ce model, ce erou, ce ideal! Când privim la exemplul pozitiv dat de Isus, suntem schimbaţi, transformaţi, înnoiţi. Devenim asemenea Celui pe care Îl admirăm!

Mark Finley

COEFICIENTUL DE BUNĂTATE

Fiţi buni unii cu alţii. - Efeseni 4:32

Sute de academicieni s-au reunit pentru a onora un om care fusese distins cu Premiul Nobel pentru Ştiinţă. În timpul ceremoniilor preliminare, soţia lui a aşteptat în culise împreună cu soţiile celorlalţi bărbaţi ce aveau să fie distinşi cu diferite premii. Soţia celui care urma să fie distins cu Premiul Nobel nu părea a fi foarte bucuroasă, iar celelalte femei au dorit să afle cauza.

- Cum aş putea fi fericită cu un astfel de soţ? le-a zis ea şi a început să descrie mariajul ei nefericit.

Celelalte femei i-au dat dreptate imediat:

- Exact aşa este şi în căsnicia mea! au spus ele pe rând. Toate treceau prin aceeaşi experienţă a neglijării şi abuzului.

În timp ce pe scenă bliţurile aparatelor de fotografiat nu mai conteneau, în culise, atmosfera era cu totul alta. 

Fiinţele cele mai apropiate de distinşii domni nu puteau decât să-şi descrie nefericirea comună.

Nu este suficient să ai dreptate. Trebuie să fii şi bun. Se poate întâmpla să ai un IQ ridicat, dar un CB foarte scăzut.

CB este prescurtarea pentru coeficientul de bunătate, care se referă la relaţiile interpersonale. Succesul în viaţă nu depinde numai de cât de deştepţi suntem, ci şi de modul în care ne purtăm cu ceilalţi oameni. Factorul bunătate are o importanţă deosebită.

Bunătatea este una dintre cele mai frumoase însuşiri ale lui Dumnezeu. El este "gata să ierte, îndurător şi milostiv, încet la mânie şi bogat în bunătate" (Neemia 9: 17).

Psalmistul declară: "Căci mare este bunătatea Lui faţă de noi" (Ps. 117:2). Bunătatea urmăreşte ocaziile de a le face bine altora. Ea se bucură să-i facă pe alţii fericiţi. Bunătatea nu înseamnă să ceri, ci să dăruieşti. Gândeşte-te cum ar fi atmosfera în familiile noastre, dacă am fi cu toţii puţin mai buni. Gândeşte-te cum ar fi atmosfera la locul de muncă, dacă am fi puţin mai buni. Gândeşte-te cum ar fi atmosfera în şcolile, bisericile şi comitetele noastre, dacă am fi puţin mai buni.

Bunătatea dă naştere la bunătate. Adesea, oamenii din jurul nostru ne răspund cu aceeaşi atitudine pe care noi o avem faţă de ei. Ei sunt ca nişte oglinzi care ne arată cum suntem noi.

O fetiţă a făcut într-o seară o rugăciune bine ţintită: "Doamne, ajută-i pe toţi oamenii răi să fie buni şi ajută-i pe toţi oamenii buni să fie amabili."

Ce-ar fi să te gândeşti la o persoană faţă de care poţi împlini un act de bunătate chiar azi?

Mark Finley

INVINCIBILA DRAGOSTE

Dragostea nu va pieri niciodată. - 1 Corinteni 13:8

O dată, un jurnalist le-a cerut cititorilor să îi trimită cea mai frumoasă scrisoare de dragoste pe care au primit-o pentru a fi inclusă într-un articol de Ziua Sfântului Valentin. O femeie pe nume Gloria a trimis o scrisoare pe care o primise de la Ralph Illion în 1944, când acesta era soldat în Marina americană din Pacific. Iată ce a scris el:

"E timpul să mă prezint. Nu ne-am cunoscut până acum, dar am auzit atât de multe despre tine. Trebuie să mărturisesc că m-am îndrăgostit. Poate că mărturisirea aceasta va veni ca un şoc, din moment ce nu ştii despre mine decât ceea ce ţi-au spus alţii. Nu-l lua prea în serios! De fapt nu sunt un om rău odată ce începi să mă cunoşti. Iar sentimentele mele faţă de tine nu se vor schimba niciodată atâta timp cât voi trăi.

Sper că acum ţi-ai făcut o impresie corectă şi că nu mă consideri prea îndrăzneţ. Trimite-mi o fotografie de-a ta. Te rog să păstrezi dragostea mea în inima ta până ne vom întâlni faţă în faţă." 

Ralph a reuşit să se întoarcă din Pacific şi a putut să o vadă pe Gloria faţă în faţă: era o fetiţă vioaie şi sănătoasă, scumpa lui fiică. Şi da, iubirea lor a fost puternică!

Deşi acum este la vârsta maturităţii, Gloria încă mai preţuieşte această scrisoare de dragoste pe care a primit-o de la tatăl ei la vârsta fragedă de numai 3 luni. Este darul dragostei tatălui ei, o moştenire durabilă, nişte cuvinte pe care le păstrează vii în inima ei.

Un alt Tată, pe care nu L-am văzut niciodată, ne iubeşte nemăsurat de mult.

Profetul Isaia scrie cu încredere: "Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru, Tu, din veşnicie, Te numeşti «Mântuitorul nostru»" (Is. 63: 16).

Cuvântul Său este o scrisoare de dragoste. Ea ne reaminteşte neîncetat de grija Sa. Ea ne descoperă dragostea Sa.

După cum Ralph lliion tânjea să fie împreună cu fiica lui, tot la fel şi inima Dumnezeului infinit tânjeşte să fie împreună cu noi. El este singur fără dragostea noastră. El nu va fi mulţumit până nu vom fi împreună cu El pentru toată veşnicia. În inima Sa există un loc special pentru noi. El ne aminteşte zilnic de dragostea Sa. Într-o zi, El ne va asigura de grija Sa uimitoare şi infinită când, cu o îmbrăţişare caldă, ne va spune zâmbind: "E timpul să mergem acasă!"

Mark Finley

DUMNEZEUL NOILOR ÎNCEPUTURI

Nu vă mai gânditi la ce a fost mai înainte şi nu vă mai uitaţi la cele vechi! Iată, voi face ceva nou şi-i gata să se întâmple. - Isaia 43: 18, 19

Frank Deford a fost devastat de moartea fiicei lui, Alexandra. Fibromul chistic i-a curmat firul vieţii la vârsta de 8 ani.

La câteva luni după înmormântare, a apărut ideea adoptiei. Soţii Deford puteau adopta o fată. Chris, fiul lor, era foarte încântat de idee. Dar Frank ezita. Desigur că era bine să îi ofere o casă unui copil în nevoie, dar nu putea accepta gândul de a aduce în casă o străină care să-i ia locul Alexandrei. I se părea teribil de nedrept! Nimeni nu-i putea lua locul în casa lor!

Dar apoi, într-o seară, soţia lui i-a spus:

- Ştii, chiar dacă ne-am dori, nu am reuşi vreodată să adoptăm un bebeluş din State. Va trebui să fie dintr-o ţară îndepărtată.

Da, Frank ştia lucrul acesta. Apoi soţia lui i-a pus o întrebare:

- Îţi aduci aminte cum se ruga Alexandra? Îţi aduci aminte partea aceea pe care a inventat-o ea şi pe care o repeta în fiecare seară?

Da, Frank îşi amintea. Fiica lui făcea mereu această rugăciune: "Şi, Doamne, te rog să ai grijă de ţara noastră şi adu-i pe sărmani în ţara noastră."

Ochii lui Frank s-au umplut de lacrimi. Acum înţelegea. Fata pe care aveau să o adopte nu avea să ia locul Alexandrei, ci avea să fie răspunsul la rugăciunea ei.

În decurs de câteva luni, soţii Deford au primit în casa lor o fetiţă frumoasă din Filipine. Acum ei puteau să meargă mai departe şi să-şi refacă viaţa. Rugăciunea unui copil i-a determinat să acţioneze. Mai târziu, Frank avea să scrie: "Trebuie să o luăm de la capăt şi să mergem mai departe din acel punct. Dar îţi mulţumesc foarte mult, Alexandra, pentru că avem foarte mult de lucru de când te-am întâlnit pe tine."

Putem fie să rămânem blocaţi în suferinţa trecutului, fie să ne îndreptăm spre noi începuturi. Noile începuturi nu nesocotesc şi nici nu desfiinţează trecutul, ci ne ajută să depăşim durerea devastatoare. Ele ne eliberează din lanţurile ei dis­tructive. Trecutul este învăţătorul nostru, şi nu stăpânul nostru. Cineva a rostit un mare adevăr: "Nu poţi să alergi înainte dacă priveşti înapoi."

Dumnezeu te invită în fiecare dimineaţă să ai un nou început: "Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!" (Plâng. 3:22,23)

Frank Deford şi soţia lui au luat viaţa de la capăt. Fiica pe care au adoptat-o nu a luat locul Alexandrei, dar le-a adus o bucurie extraordinară. Ei au desco­perit că îndurările lui Dumnezeu "nu sunt la capăt", că ele "se înnoiesc în fiecare dimineaţă". Ei puteau exclama atunci: "Credincioşia Ta este atât de mare!"

Şi noi putem să-L descoperim pe acest Dumnezeu al noilor începuturi. Putem lăsa în urmă greşelile trecutului. Putem să o luăm de la început. Fie ca ziua de astăzi să fie ziua noilor începuturi pentru tine!

Mark Finley

CU GÂNDUL LA CER

Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. - Coloseni 3:2

Se povesteşte că o familie locuia într-o regiune pustie de pe ţărmul sumbru al Noii Anglii. Ei singuri şi-au construit casa şi au mobilat-o. Familia aceasta avea un băiat şi o fată. Băiatul era medic şi era aproape mereu plecat de acasă pentru a oferi consultaţii în oraşe şi în localităţile izolate de pe coastă. Fata avea în jur de 20 de ani şi era singuratică.

În fiecare seară, fata se retrăgea, fără ştirea părinţilor. În liniştea pădurii din apropiere pentru a se închina în mijlocul naturii. Ea obişnuia să cânte acest imn:

"Când se lasă umbra serii peste dealuri şi câmpii Şi când stelele se-arată luminând în raze vii,

Gândul meu e-atunci la Domnul, depărtat de tot ce-i rău şi înalţ o rugăciune către bunul Dumnezeu."

Într-o seară, în timpul meditaţiei, chiar după ce terminase de cântat primele două versuri, un necunoscut s-a apropiat de ea pe la spate, a lovit-o în cap şi a fugit. Ea şi-a pierdut cunoştinţa şi a căzut la pământ. Când a sosit ora mesei de seară, fata nu a venit. Părinţii şi prietenii au căutat-o speriaţi şi au găsit-o zăcând inconştientă. Ea a rămas în starea aceasta timp de câteva zile. Fratele ei medic a fost chemat şi a fost stabilită o zi pentru o operaţie în vederea eliberării presiunii intracraniene.

Când şi-a recăpătat cunoştinţa, fata a început să-şi mişte buzele, continuând imnul pe care începuse să îl cânte atunci când a fost atacată: "Gândul meu e ­atunci la Domnul, / depărtat de tot ce-i rău / Şi înalţ o rugăciune / către bunul Dumnezeu."

Atunci când copiii lui Dumnezeu se vor ridica din mormintele lor, la reve­nirea măreaţă a lui Isus, gândurile lor se vor îndrepta spre aceleaşi lucruri la care s-au gândit aici pe pământ. Apostolul Pavel vorbeşte despre "cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti" şi despre "cei ce trăiesc după în­demnurile Duhului" (Rom. 8:5). El afirmă: "Umblarea după lucrurile firii pă­mânteşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace" (versetul 6).

Dacă aici cultivăm gânduri spirituale, mintea noastră va fi plină cu astfel de gân­duri toată veşnicia. Procesul început aici va continua acolo. Nu ne putem aştepta ca în cer să avem o gândire spirituală, dacă aici avem o gândire pământească. Pentru un creştin devotat, gândirea spirituală începe chiar de acum.

Mark Finley

BUCURIA LUI ISUS

V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, și bucuria voastră să fie deplină. - Ioan 15:11

Jacob Knapp a început să-L caute pe Dumnezeu din toată inima. O vreme fusese apăsat de simțământul de vinovăție, dar într-o zi a înțeles că Isus Hristos l-a eliberat cu adevărat de povara vinovăției. Atunci s-a ridicat de pe genunchi și a privit spre cer cu recunoștință.

Apoi s-a întâmplat un lucru uimitor: Jacob a simțit că Isus cobora spre El cu brațele deschise, gata să-l primească la El.

Iată cuvintele lui: "Sufletul mi-a tresărit de bucurie și am izbucnit în cântări de laudă pentru scumpul Mântuitor. 

Frumosul ciripit al păsărilor părea a se ar­moniza cu cântările mele. Soarele strălucea parcă mai tare. Arborii falnici păreau a face plecăciuni respectuoase. Toată natura surâdea și toate lucrurile însufletite și neînsuflețite îl lăudau pe Dumnezeu cu un glas prea tare și prea clar (chiar dacă până atunci nu-l mai auzisem) pentru a nu-l distinge."

Experiența aceasta a dat tonul întregii sale lucrări pastorale. Ea a fost mo­mentul definitoriu al vieții sale. În acea ocazie, el a descoperit că religia creștină nu este doar o dogmă în care să credem, ci o Persoană pe care să o iubim. Creștinismul este mai mult decât un sistem de convingeri religioase; este o experiență personală cu Dumnezeu. Experiența aceasta cu Dumnezeu este esența.

Căsătoria fără dragoste este sclavie. Doi oameni pot locui împreună, dar pot fi la kilometri distanță unul de celălalt din punct de vedere emoțional. Ei mimează iubirea, rămân împreună de dragul copiilor, dar se simt ca într-o închisoare.

Poate că experiența ta religioasă e la fel. Poate că te simți incătușat de niște reguli rigide. Poate că viața ta religioasă s-a redus la o serie de obligații. Totuși, dragostea schimbă starea aceasta. Relația cu Dumnezeu ne umple inima cu en­tuziasm, cu dragoste și cu cântări de laudă. Inimile noastre cântă în Hristos. Prin El, datoria devine o plăcere. Sacrificiul devine o bucurie. Poruncile Sale se transformă în căi spre fericire.

Prin intermediul lucrării sale, Jacob Knapp a adus la Hristos peste 10 000 de oameni. Poate că tu nu vei avea o experiență a convertirii la fel de evidentă precum a lui. Poate că nici nu ar trebui să te aștepți la o astfel de convertire. Dar poți avea o relație apropiată cu Isus, care să-ți umple viața cu dragostea Sa. Atunci, plin de dragoste. poți merge în lume pentru a o schimba la fel cum a făcut Jacob!

Mark Finley

CUNOASTE PACEA LUI DUMNEZEU

El este Stanca; lucrarile Lui sund desavarsite. Deuteronomul 32:4.

Se povesteste ca un tanar din Anglia a plecat sa cutreiere tara. La un moment dat a urcat pe un dealĹ  si a admirat de sus privelistea linistita pe care numai Marele Artist trebuie sa o fi pictat.

Totusi deodata s-a stârnit un vânt, cerul s-a acoperit de nori si apoi a început sa fulgere si sa ploua torential. Tânarul a încercat sa -si gaseasca un adapost, dar putinii arbori de pe deal nu ofereau decât putinÄ protectie. Ploaia l-a udat pâna la piele. Fulgerele pareau a trosni amenintator de aproape.

Dupa aceea a zarit o stânca iesita în afara pe coama dealului. S-a dus pâna la ea si a zarit o despicatura suficient de larga pentru a se strecura în ea. Stânca îl acoperea bine, adapostindu-l de ploaie.

În timp ce se usca si astepta ca furtuna sa treaca , tânarul si-a adus aminte lectiile despre Dumnezeu pe care le învatase de mic, lectii despre modul în care ne adaposteste Tatal ceresc în causul palmelor Sale.

Întors acasa , el a început sa scrie versuri: "Stânca mântuirii, Tu, / Catre Tine vin acu'." "Stânca mântuirii" (vezi imnul 173) a devenit unul dintre cele mai îndragite imnuri ale tuturor timpurilor.

În mijlocul furtunilor vietii, pacea vine de la Stânca cea tare. În El gasim ade­varata odihna . Sentimentul de siguranta ne inunda sufletul. Adapostiti în El, ini­mile noastre tulburate gasesc pacea, Nelinistea noastra înceteaza .

În Scriptura , Hristos este stânca cea tare pe care ne putem baza. El este pia­tra de neclintit pe care ne putem bizui, fortareata imbatabila care ne protejeaza de dusman. El este temelia noastra sigura în fata furtunilor vietii.

Acest simbol al stâncii este întrebuintat în mod deosebit în Psalmi. Psal­mul 31:3 declara : "Tu esti Stânca mea, Cetatuia mea." Psalmul 94:22 adauga :

"Dar Domnul este turnul meu de scapare, Dumnezeul meu este stânca mea de adapost." În Psalmul 61 :2, psalmistul striga : "Du-ma pe stânca pe care n-o pot ajunge, caci este prea înalta pentru mine!"

El este locul nostru de adapost, cetatuia noastra si turnul nostru de scapare.

El este pacea noastra 

.

"Stânca mântuirii, Tu, / Catre Tine vin acu'."

Mark Finley

PACEA ESTE UN DAR

Va las pacea, va dau pacea Mea. - Ioan 14:27

Lorenzo Dow si-a luat un timp special pentru cercetare de sine. El dorea sa aiba o relatie cu Dumnezeu. El dorea sa fie umplut cu Duh Sfant. In cele din urma Dumnezeu i-a inspirat urmatorul gand: "Crede binecuvantarea acum", altfel spus "Crede ca ai primit-o".

Gandul acesta a fost o descoperire esentiala pentru Lorenzo. El spunea: "O pace placuta si fara sfarsit mi-a umplut sufletul".

Inainte de aceasta experienta, Lorenzo trecea de la extaz la melancolie. Adeseori era descurajat. Dar, din momentul acela, viata lui a cunoscut ceea ce el a numit: "O pace simpla, placuta si fara sfarsit, zi dupa zi, astfel incat prosperitatea sau adversitatile nu mai determina suisurile si coborasurile de alta data; sufletul meu se aseamana tot mai mult cu un ocean ale carui ape sunt linistite."

Lorenzo Dow este plin de Duh Sfant. El a fost umplut cu darul pacii. El a devenit un om puternic.

Pacea nu este un atribut pe care ne straduim sa il obtinem. Ea nu este o stare a mintii la care ajungem prin meditatie. Pacea este darul oferit de Dumnezeu. Noi o primim prin credinta. Odata primit in inima, Duhul Sfant aduce cu el pacea.

Scriptura spune ca Duhul Sfânt este Mângâietorul nostru. Cuvântul folosit în dreptul Lui în Noul Testament este paraclete, care înseamna "cel care sta lânga". El ne sustiine si ne ofera sprijin, ne încurajeaza , ne ajuta sa mergem mai departe si ne da pacea.

Pacea este o stare de certitudine si calm. Ea este urmarea încrederii, a constientizarii faptului ca Altcineva mai mare este la cârma . Pacea este opusul îngrijorarii.

Îngrijorarea proiecteaza pe ecranul mintii noastre scenariul cel mai rau po­sibil. Pacea are încredere ca Dumnezeu va lucra spre împlinirea binelui în orice situatie. Apostolul Pavel declara : "El [Isus] este pacea noastra " (Efes. 2: 14). Isus este "Domnul pacii" (Is. 9:6). Când Îl primim pe El, primim pacea. Când au pace cu Dumnezeu, copiii sai "nu pot fi determinati sa fie nefericitii" (Marturii, voI. 5, pag.488).

Bine spune frumosul imn: ,,0, Duh divin prea sfânt, / Vindeca -mi inima! / Dragostei Tale ma supun, / Caci Tu es ti pacea mea!" Deschide- ti astazi inima ca sa primesti Porumbelul ceresc al Pacii. Accepta darul pacii din partea Sa. Nu trebuie decât sa Îl ceri.

Mark Finley

COPLEŞIT DE DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU

Ce înfricoşat eşti, Dumnezeule, din locaşul Tău cel sfânt! Dumnezeul lui Israel dă poporului Său tărie şi mare putere. - Psalmii 68:35

Într-o zi, Dwight L. Moody purta o conversaţie plăcută cu Dumnezeu În timp ce se plimba pe străzile aglomerate din New York City. El Îi ceruse lui Dumnezeu să îl umple cu Duhul Sfânt.

Moody şi-a găsit cu greu cuvintele pentru a descrie experienţa pe care a avut-o atunci. Iată ce a scris el: "Pot să spun doar că Dumnezeu mi S-a desco­perit şi am cunoscut atunci dragostea Sa în aşa măsură, încât am fost nevoit să-L rog să îşi oprească mâna."

El a fost copleşit de această calitate a lui Dumnezeu, de simţământul dra­gostei Sale. În urma acestei experienţe, el a avut o mare putere. S-a întors la activitatea sa şi, deşi a ţinut aceleaşi predici ca întotdeauna, ceva era diferit: sute de oameni se converteau.

Moody scria: "Nu aş vrea să mă întorc la perioada de dinaintea acelei expe­rienţe fericite nici chiar dacă mi-ai oferi lumea întreagă."

Dumnezeu vrea să facă pentru noi mai mult decât ne putem imagina. Ade­seori, ne ducem viaţa sub nivelul privilegiilor pe care le avem. Ne hrănim cu câteva firimituri spirituale de ici şi de colo, când am putea să mâncăm pe săturate la ospăţul dragostei Sale.

Psalmisul are mare dreptate când spune: "Îţi deschizi mâna şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă" (Ps. 145: 16). Mâna lui Dumnezeu este deschisă. El ne oferă binecuvântări spirituale care depăşesc orice imaginaţie. Dorinţa Sa cea mare este să fim plini de dragostea Sa, de Duhul Său, de puterea Sa. Când Îl vom căuta din toată inima, 

El Îşi va revărsa Duhul Sfânt peste noi din abundenţă.

"Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!" (Luca 2: 13).

Duhul Sfânt este prezenţa personală a lui Hristos, care ne înviorează sufletul.

Duhul Sfânt este a treia persoană a Dumnezeirii, care ne aduce cu Sine o putere dătătoare de viaţă. El este reprezentantul personal al Domnului nostru, care însufleteşte experienţa noastră creştină. Duhul Sfânt ne convinge de păcat, ne descoperă adevărul şi ne conduce la slujire.

Caută astăzi prezenţa Sa, la fel ca Dwight L. Moody. Cunoaşte plinătatea prezenţei Sale. Nu te mulţumi cu nimic mai puţin decât cu umplerea Duhului Sfânt. Cere-I lui Dumnezeu lucrul acesta Deschide-ţi inima ca să-l primeşti şi cere darul acesta prin credinţă!

Mark Finley

DUMNEZEUL SURPRIZELOR

Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici înco­tro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul. - Ioan 3:8

Un avocat tânăr pe nume Charles nu se aştepta să se întâlnească cu această Persoană atunci când a început să studieze Biblia. El nu dorea decât să afle cine era Isus Hristos.

După convertire, el şi-a făcut obiceiul de a rămâne în birou după încheierea programului de lucru pentru a se ruga şi a citi Scriptura. Începea să-L cunoască personal pe Dumnezeu, şi lucrul acesta era fascinant. Nu-şi imaginase până atunci că era posibilă o astfel de experienţă. 

Într-o seară, studiul Cuvântului a fost atât de extraordinar încât a avut im­presia că a stat de vorbă cu Hristos faţă în faţă. Sufletul lui a fost adânc mişcat. Şi apoi s-a întâmplat un lucru pe care Charles l-a descris astfel:

"Pe neaşteptate, fără să mă gândesc vreodată că are să mi se întâmple aşa ceva tocmai mie, Duhul Sfânt a coborât peste mine ca un şuvoi care mi-a străbătut trupul şi sufletul ... Am avut impresia că a fost însăşi suflarea lui Dumnezeu!"

Există momente în care Duhul Sfânt ne ia prin surprindere. Dumnezeu nu îşi anunţă sosirea întotdeauna. El foloseşte de multe ori mijloace diverse pentru a ne mişca sufletul. Inima mea e mişcată în timp ce intonez un imn simplu. În alte ocazii, sunt mişcat de o rugăciune, de un text sau de o predică.

Dar pentru mine, nimic nu are un impact spiritual mai mare decât meditaţia în linişte asupra Scripturii. Dumnezeu a vorbit inimii mele prin intermediul Cu­vântului Său. Când citesc din Cuvânt, glasul Său răsună limpede. Mă simt inspi­rat, încurajat şi înălţat. Sunt convins de păcatul meu şi doresc să-mi reînnoiesc legământul cu El.

Cuvântul Său îmi înviorează sufletul. El mă încurajează şi îmi dă o nouă speranţă şi o nouă bucurie.

Uneori citesc Cuvântul lui Dumnezeu cu apatie. Parcă nimic nu mă impresio­nează. Cuvintele par a avea un impact slab. Dar apoi, trec în mod invariabil prin aceeaşi experienţă: cuvintele îmi captează atenţia, inima mea se umple de bucu­rie, sufletul meu tresaltă, şi viaţa mea este influenţată pe căi nebănuite. Dumne­zeu îmi vorbeşte. El îmi transmite mesajul de care am cea mai mare nevoie în momentul acela. Sunt învăluit în dragostea Sa, sunt înconjurat de prezenţa Sa şi mi-aş dori ca momentul acela să nu se mai sfârşească.

Lasă-L pe Dumnezeu să te surprindă astăzi în timp ce petreci timp împreună cu El prin Cuvântul Său, acest canal al binecuvântărilor cereşti infinite!

Mark Finley

CINEVA CARE NU NE LASA LA GREU

Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine şi râurile nu te vor îneca. - Isaia 43:2 

În vara anului 1993, în Filipine a început festivalul anual "Crucifixul de pe râu".

Mulţimile de oameni s-au strâns într-un orăşel aflat la nord de Manila, pen­tru nouă zile de festivităţi. Dar ceea ce a început ca o frumoasă sărbătoare religioasă s-a terminat cu o tragedie.

Peste 300 de închinători s-au înghesuit în trei barje care transportau o troiţă ce urma să plutească pe râu. Troiţa era alcătuită dintr-un altar cu trei nivele şi un crucifix din lemn. Din nefericire, în timp ce troiţa plutea pe râu, oamenii de pe mal au sărit în apă şi au încercat să se urce în barjele deja pline. Poliţiştii au depus eforturi pentru a-i opri, dar oamenii reuşeau totuşi să se urce. Fiind supraaglomerată, troiţa a început să se scufunde. Oamenii au intrat în panică. Apele au devenit mai agitate şi barjele s-au răsturnat. Peste 300 de persoane s-au înecat.

Incidentul acesta ne arată ce se întâmplă atunci când ne bazăm pe ceea ce nu trebuie.

Barca sărbătorii religioase a acestor oameni s-a scufundat. Ea nu a putut să-i susţină într-o situaţie critică. Ei s-au bazat pe un lucru greşit, în numele religiei. Ei aveau nevoie să se bazeze pe un lucru sau pe o persoană care să nu-i lase la greu.

Oare suntem şi noi ca ei? Când ne bazăm pe părerile noastre, şi nu pe Cu­vântul lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu ne vom scufunda în apele tulburi ale ispitei. Dacă ne bazăm pe ideea că Dumnezeu va folosi un fel de baghetă magică pentru a ne salva, în ciuda neascultării noastre fătişe, la sfârşit vom fi dezamăgiţi. Ne înşelăm dacă socotim că, indiferent cum ne purtăm cu trupul nostru, Dumnezeu ne va păstra sănătatea în mod miraculos. Credem că El va avea grijă de nevoile noastre, dar ne risipim veniturile, bazându-ne pe nişte sentimente care ne vor lăsa la greu.

Numai un singur lucru ne va ţine la suprafaţă - relaţia cu Dumnezeu, relaţia personală, apropiată cu Creatorul universului.

Acela care a umblat pe ape şi l-a scos pe Petru din mijlocul valurilor agitate ne va scăpa atunci când apele încercării ne vor acoperi. Suntem în siguranţă în mâna Sa. El nu ne va lăsa la greu!

 Mark Finley

RĂSPUNSUL LUI DUMNEZEU S-AR PUTEA SĂ FIE DIFERIT DE RĂSPUNSUL NOSTRU

Doamne, ascultă-mi rugăciunea, pleacă-ţi urechea la cererile mele! Ascultă-mă în credincioşia şi dreptatea Ta! - Psalmii 143: 1

Gary Habermas, decan al Facultăţii de Filozofie din cadrul Universităţii Li­berty, este un cugetător şi, totodată, un om al rugăciunii. El a păstrat lista cererilor de rugăciune pe care le-a făcut în anii 1980. După ce a asistat la o serie de intervenţii şi minuni remarcabile ale lui Dumnezeu, a fost nevoit să tragă concluzia că rugăciunea personală funcţionează.

Odată, când bunica lui de 87 de ani era bolnavă pe moarte, el s-a angajat în rugăciune serioasă lângă patul ei. Spre marea lui bucurie, ea s-a vindecat.

Mai târziu, Debbie, soţia lui de 23 de ani, a fost diagnosticată cu cancer la stomac. El s-a rugat iar, cu şi mai mare seriozitate. Când Debbie a murit, se părea că rugăciunea lui a rămas fără răspuns.

Totuşi, înainte de a se stinge din viaţă, ea i-a spus în şoaptă:

- Dumnezeu mi-a spus două cuvinte: te iubesc.

Debbie s-a îndoit de dragostea lui Dumnezeu toată viaţa ei, dar atunci Gary a realizat că ea era convinsă de dragostea lui Dumnezeu în aceeaşi măsură în care era convinsă de dragostea lui.

Gary a fost foarte îndurerat, dar şi foarte recunoscător. El a descoperit atunci că există un alt tip de vindecare: vindecarea emoţională. Iată ce spune el: ,,Am încredere că Dumnezeu va da un răspuns bun la rugăciunile mele. 

Aceasta nu înseamnă că ştiu şi care este răspunsul."

Gary Habermas a refuzat să rămână inflexibil. El nu a cerut ca Dumnezeu să răspundă la rugăciune într-un anume fel. El nu a adunat în suflet amărăciune. De aceea, a reuşit să vadă frumuseţea mângâierii dragostei divine.

Rugăciunea este periculoasă atunci când o folosim pentru a-L pune pe Dum­nezeu la colţ. Când cerem un răspuns anume, într-un mod anume, la un moment anume, ne jucăm de-a Dumnezeu. Acela care ne iubeşte cel mai mult ştie cel mai bine cum să răspundă la rugăciunile noastre. Fiecare rugăciune sinceră va primi răspuns, dar s-ar putea să nu fie răspunsul pe care îl aşteptam. Creştinii maturi au încredere că Dumnezeu va răspunde la rugăciunile lor în modul pe care El îl consideră cel mai potrivit.

Soluţia lui Dumnezeu poate fi complet diferită de soluţia noastră: "Căci gân­durile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul" (Is. 55:8).

Dragostea Sa este nemărginită. Înţelepciunea Sa este infinită, puterea Sa este neasemuită. Putem avea încredere că dragostea Sa nemărginită va determina înţelepciunea Sa infinită să ne împărtăşească din puterea Sa neîntrecută răs­punzând rugăciunilor noastre aşa cum crede El că e cel mai bine.

Mark Finley