Cine sunt eu?

Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! (1 Ioan 3: 1)

Când am împlinit 15 ani, am primit unul dintre cele mai valoroase cadouri din viaţa mea: o viziune clară cu privire la propria identitate. Ca orice adolescent, eram în căutare, iar căutările mele luaseră la un moment dat forma unei poezii intitulate: "Cine sunt eu?" Cu doar câteva săptămâni mai târziu, mama mi-a oferit în dar un răspuns, tot în versuri: "Eşti rodul rugăciunilor noastre spre cer, eşti o dovadă a iubirii Lui." Am înţeles atunci mai mult ca altă dată că nu sunt rezultatul unei întâmplări, că există persoane care mă iubesc şi care au aşteptări de la mine.

Privind în jur, putem vedea adesea efectele crizei de identitate din vieţile celor de lângă noi. Le vedem pe stradă, pe feţele încruntate şi fără speranţă. Le vedem în reţelele de socializare, în pozele indecente şi melodiile distribuite uneori chiar de cei care se consideră copii ai lui Dumnezeu. Poate că le vedem uneori în curtea bisericii, în comentariile nepotrivite sau răutăciose. Iar alteori, vedem efectele crizei de identitate chiar în noi. Să fie vorba despre o adolescenţă colectivă? O perioadă de rebeliune sau de incertitudine în privinţa propriei identităţi? 

Probabil că avem nevoie de un răspuns din partea Părintelui nostru.

Pe paginile Scripturii găsim multe texte cu privire la identitatea noastră. "Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!" (1 Ioan 3:1); "Faceţi toate lucrurile ... ca să fiţi fără prihană şi curati copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii" (Filipeni 2:14-16); "Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul nu mai este bună la nimic ... Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă ( ... ). Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slâvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri." (Matei 5:13-16)

Acceptarea identităţii noastre, de fiice ale lui Dumnezeu, este urmată de conştientizarea propriei valori, dar şi a responsabilităţii corespunzătoare statutului. Vă provoc la un exerciţiu: indiferent ce veţi face astăzi, întrebaţivă cât mai des posibil dacă demonstraţi, prin ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede, că sunteţi fiica lui Dumnezeu în acel moment.

Să ne rugăm pentru ieşirea fiecăreia dintre noi din adolescenţa colectivă a societăţii de astăzi, pentru ca astfel să devenim sarea pământului, lumina lumii, o cetate aşezată pe un munte, spre slava Tatălui nostru, care este în ceruri!

Andreea Strâmbu, Târgouişte, Muntenia