Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru

Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare. (Isaia 41:10)

Am crescut la o casă de fete din judeţul Mehedinţi. Nu am cunoscut dra­gostea mamei, care m-a căutat doar de câteva ori până la vârsta de 8 ani, apoi am tot aşteptat, dar nu a mai venit nimeni să mă vadă. Am aflat mai târziu că mama a murit. Nici la casa de copii nu am simţit dragostea celor din jur, ci mai degrabă lipsuri, foame şi vorbe urâte.

La vârsta de 14 ani, împreună cu alte 4 fete, am fost trimise la liceu în Turnu Severin. Aici stăteam în internat, alături de alte fete care proveneau din familii, cu părinţi. O fată cu câţiva ani mai mare decât noi, Margret, cânta mereu nişte imnuri frumoase despre Isus. Ne-au plăcut şi am început să cântăm şi noi cu ea. Apoi a început să ne vorbească despre dragostea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. Am rămas uimite: "Cum, chiar este Cineva care ne iubeşte şi pe noi?" Ne-a chemat la Biserica Adventistă din oraş. Ne-am dus, ne-a plăcut mult şi am hotărât că nu vom mai lipsi niciodată.

Dar au urmat vremuri grele. Când au aflat unde mergem, conducerea şcolii nu ne-a mai dat voie să ieşim. Săream pe geam şi ne duceam la biserică, dar la întoarcere eram pedepsite. Am luat hotărâre ca să nu mai mâncăm carne de porc. Însă eram bătute şi ne forţau, băgându-ne cu capul în far­furie. Fraţii de la biserică au început să ne ajute, se rugau pentru noi, ne dădeau mâncare şi bani. În trimestrul al doilea, directorul ne-a spus să ne hotărâm: ori cu Dumnezeu, ori cu şcoala. Ne-am retras de la şcoală. La sfâr­şitul acelui an, 1989, am fost botezate de pastorul Toaity. Fratele Tutunaru Ionel a intervenit şi ne-a transferat la Şcoala Profesională de tricotaje de la Bistriţa Năsăud, dar şi aici, după o lună de practică în care fugeam la bise­rică în fiecare Sabat, directorul a hotărât să ne despartă şi să ne trimită în locuri diferite pentru a ne scoate din cap aceste idei.

Am plecat şi de acolo şi ne-am întors la Turnu Severin. Fratele Pavel Goia, care auzise problema noastră, a spus că ne va lua cu el la Obreja, Caraş-Severin, unde locuia cu familia, intr-o casă pusă la dispoziţie prin bunăvoinţa unei doamne, care avea şi o secţie de croitorie. Acolo am locuit 2 ani, timp în care am învăţat croitorie. În sfârşit ne simţeam libere să ne exercităm credinţa şi simţeam că suntem iubite de fraţi, deoarece toţi ne ajutau. Cele 3 "surori ale mele" s-au căsătorit, au familiile lor. Eu încă sunt singură, lucrez în Italia de 9 ani, dar am simţit totdeauna că Dumnezeu mă iubeşte şi îmi poartă de grijă.

Elly Pavel, Italia