Puterea rugaciunii

Răspunde-mi când strig, Dumnezeul neprihănirii mele: scoate-mă la loc larg când sunt la strâmtoare! Ai milă de mine, ascultă-mi rugăciunea! Fiii oamenilor, până când va fi batjocorită slava mea? Până când veţi iubi deşertăciunea şi veţi umbla după minciuni? (Psalmii 4: 1,2)

Eu şi soţul meu, Corneliu, am trăit şi am lucrat până la anii de pen­sie sub presiunea şi restricţiile religioase comuniste. După Revoluţia din 1989, am hotărât împreună să ne pensionăm, chiar mai devreme cu trei ani, obosiţi de stresul săptămânal pentru libertatea Sabatului. Soţul lucra contabilitate, iar eu eram asistentă medicală pediatră şi lucram în trei ture. Acum ne simţeam liberi, eram fericiţi şi doream să ne implicăm mai mult în activităţile bisericii şi în vestirea Evangheliei.

După câţiva ani însă, soţul meu se simţea din zi în zi mai slăbit, iar tra­tamentele indicate de medicii specialişti nu-l ajutau cu nimic. I-au făcut mai multe investigaţii, dar nu i-au pus un diagnostic sigur. Apoi au formulat iarăşi o reţetă, care era de fapt ca şi cea de mai înainte.

Disperată, m-am plecat pe genunchi şi L-am rugat pe Dumnezeu să-mi deschidă o cale, să găsească un medic, un om al lui Dumnezeu care să-l ajute. Şi l-am găsit. A fost nevoie să formez un număr de telefon şi, de la ca­pătul firului, a răspuns medicul, omul lui Dumnezeu. Bunăvoinţa lui mi-a dat multă speranţă.

Un prieten bun s-a oferit să ne ducă la Bucureşti. Când am intrat în cabinet, picioarele soţului meu nu mai aveau reflexe, era susţinut doar de noi. Medicul l-a privit şi a spus: "Ştiu ce are. Este polimeropatie. Nu e prea târziu, în câteva luni se va face bine." Şi aşa a fost. A urmat o internare în spital timp de o lună, iar eu am rămas lângă el.

Cauza bolii era lipsa vitaminei B12 din organism, consecinţă a operaţiei de ulcer perforat făcută cu mulţi ani în urmă. După şase luni, a mers iarăşi pe picioare, timp în care înălţam rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu.

După un an, mergeam la biserica din care facem parte, Betania, din Târ­govişte, şi, în poarta bisericii, soţul meu a căzut şi a făcut fractură de şold. Am primit imediat ajutorul fraţilor, pentru care le mulţumesc şi astăzi. A fost iarăşi imobilizat la pat timp de o lună. În toată această perioadă, fami­lia, prietenii, fraţii şi surorile din biserică ne-au susţinut în rugăciune.

În ciuda atacurilor disperate ale celui rău, soţul meu are 84 de ani, mer­ge pe picioarele lui şi se bucură de viaţă.

Ce Dumnezeu minunat avem! Vorbiţi cu El şi vă va răspunde!

Maria Voinea, Târgovişte, Muntenia