Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme, lauda Lui va fi totdeauna în gura mea. (psalmii 34: 1)
"Nicio limbă nu poate exprima şi nicio minte omenească, finită nu pot concepe binecuvântarea care se naşte din aprecierea bunătăţii şi a iubirii lui Dumnezeu." (Divina vindecare, p. 185)
Ei bine, eu voi încerca. Voi încerca să-mi exprim mulţumirea. Voi da ascultare îndemnului: "Începeţi să vă educaţi limba să-L laude pe Dumnezeu şi inima să-I aducă slavă lui Dumnezeu."
Vă este cunoscută pornirea aceea de a zăbovi asupra cenuşiului vieţii, de a afişa o faţă prelungă de om apăsat de dramatismul vieţii? V-aţi reprimat vreodată bucuria? V-aţi simţit vreodată vinovate de râsul vostru, de buna dispoziţie evidentă? Dacă da, voi ce-aţi făcut?
Eu îmi amintesc de anii copilăriei, când am înţeles că dă bine să ai faţa lungă. Faci impresie, eşti apreciat ca "om spiritual" dacă deplângi păcatul, dacă te rogi public pentru iertarea lui ... Trebuie să recunosc că nu-mi amintesc să-mi fi spus cineva toate acestea. Cred însă că aşa am înţeles, şi eu una, cât am putut m-am conformat. Aşa se face că am crescut cu un simţământ de vinovăţie foarte bine dezvoltat, care, împreună cu o afectivitate ne satisfăcută, a format mediul perfect pentru o boala modernă, sistemică, autoimună. Au trecut câteva decenii pentru demitizarea păcătoşeniei mele. A trebuit să citesc de mai multe ori inegalabila carte Calea către Hristos, şi nu numai, ca să dezvăţ ceea ce în anii fragezi s-a sădit adânc: povara păcatului.
Mă uit acum la slabele indicii ale fostelor răni şi strig către o lume de dincolo de stele: Minunat Dumnezeu avem! Vouă, celor de dincoace de stele, nu vă pot striga, dar las să iasă prin toţi porii incântarea că aşa a găsit El cu cale: să aruncăm asupra Lui toate îngrijorările noastre, să uităm ce este în urma noastră şi, aruncându-ne spre ce este înainte, să alergăm spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti al lui Dumnezeu, în Hristos Isus. (Filipeni 3:12-14)
"Închinarea este esenţa vieţii creştinului, iar atunci când Îl lăudăm pe Dumnezeu şi când ne închinăm Lui, atingem starea de excelenţă umană."
Excelenţa' Toată viaţa mi-am dorit excelenţa. Voi doriţi ceva mai puţin? Am crezut că se află atât de departe, că-i pentru privilegiaţi, că nu se potriveşte provincialului, omului obişnuit. Dar iată: aceasta este calea prin care atingem starea de excelenţă umană. Cu profundă recunoştinţă aduc şi eu împreună cu voi un prinos de laudă Aceluia care nu S-a mulţumit să ne ofere cu nimic mai puţin decât pe Sine Însuşi.
Mihaela Adriana Ghiţă, Slobozia, Muntenia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu