Apoi, noi, cei vii care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. - 1 Tesaloniceni 4: 17
Într-o dimineaţă am făcut o scurtă plimbare şi, când m-am apropiat de casă am auzit telefonul fix sunând. Am mărit pasul ca să răspund. La celălalt capăt al firului era o femeie necunoscută, care părea a fi foarte supărată.
- Sunteţi pastorul Mark Finley? a întrebat femeia.
După ce am confirmat, ea a continuat.
- Sunt asistenta doctorului Adams din Trenton, Georgia. Cunoaşteţi o adolescentă pe nume Jenny?
- Da, s-a întâmplat ceva?
- Da, a răspuns ea. Jenny lucrează ca bonă pentru copiii familiei Jarod. Părinţii copiilor nu erau acasă. Bebeluşul s-a sufocat în pătuţ.
Asistenta a făcut o pauză.
- Pastore, puteţi veni acum la Trenton? Puteţi să o vizitaţi pe Jenny şi să o încurajaţi puţin? Şi, vă rog ... puteţi să-i anunţaţi pe părinţi că bebeluşul lor a murit?
În timp ce treceam în viteză prin curbele dintre Wildwood şi Trenton, o mulţime de gânduri îmi năvăleau în minte. Să vorbesc mai întâi cu Jenny sau cu părinţii bebeluşului? Am hotărât să trec mai întâi pe la familia Jarod.
După ce am parcat în faţa casei lor, am observat că în curte erau doi băieţel care se jucau cu maşinuţele. Cel mai mic s-a uitat la mine foarte serios şi mi-a spus:
- Domnule, bebeluşul a murit.
Mi-am dat atunci seama că părinţii aflaseră deja vestea.
Când am intrat în casă, mama copiilor stătea pe canapea. Soţul ei era lângă ea şi o ţinea de după umeri, dar ea plângea în hohote. Suspinele ei mi-au frânt inima. Nu-mi puteam închipui ce însemna să treci printr-o situaţie atât de cumplită.
M-am apropiat de ea şi am pus mâna uşor pe umărul ei. Printre lacrimi şi suspine, ea a privit la mine şi mi-a zis:
Preţ de câteva clipe nu am spus absolut nimic. Dar apoi am luat cuvântul:
- Doamnă, eu nu pot înţelege durerea prin care treceţi. Nu am cum să înţeleg suferinţa şi tristeţea pe care o simţiţi. Mie nu mi-a murit niciun copil. Dar există Cineva în cer care vă înţelege. Fiul Său a murit. El a părăsit de bunăvoie patria cerească, pentru ca să moară pe cruce, astfel încât moartea celor dragi ai noştri să nu fie veşnică. Mormântul nu a putut să-L împiedice să iasă de acolo, a rupt legăturile mormântului. El a revenit la viaţă şi este viu. Hristos este viu şi, datorită acestui lucru, băiatul vostru va trăi iar. Isus vă înţelege durerea, vă înţelege tristeţea. Va veni o zi în care Hristos cel viu va reveni şi vom începe o viaţă nouă. Sfinţii care au murit vor învia, iar sfinţii în viaţă vor fi răpiţi în nori ca să-L întâmpinăm în văzduh.
Am observat atunci că în inima acestei femei îndurerate şi cu faţa scăldată în lacrimi a răsărit o nouă speranţă. Venirea Domnului nostru este singura speranţă pe care o avem de a-i revedea pe cei dragi ai noştri care au murit. Aceasta este singura noastră speranţă că familiile noastre vor fi reîntregite. Este o speranţă solidă şi reală. Este o speranţă pe care ne putem baza acum şi întotdeauna!
Mark Finley
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu