vineri, 3 august 2012

NICIO CONDAMNARE



Acum dar nu mai este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. - Romani 8:1

Scheletul lui zăcea pe plajă lângă o baracă, În apropiere de locul unde valurile Atlanticului izbeau ţărmul. El a încercat să supravieţuiască singur pe insula singuratică numită înălţarea. Lângă el era un jurnal în care se găsea cea mai impresionantă poveste din istoria călătoriilor pe ocean.

O crimă oribilă a determinat autorităţile să îl abandoneze pe această insulă izolată, împreună cu un butoi de apă, o toporişcă, un ceainic, o capcană pentru animale şi alte câteva obiecte. În curând a descoperit că nu se găsea nicăieri apă de băut. Omul a fost nevoit să bea sângele porumbeilor pe care-i omora cu toporişca şi apoi apa de mare, chiar dacă ştia că lucrul acesta era fatal. Ul­timele cuvinte scrise în jurnal au fost acestea: "Am ajuns un schelet; nu mai am aproape nicio fărâmă de putere; în curând nu voi mai avea putere să scriu."

Marinarul acesta anonim a suportat nişte chinuri fizice îngrozitoare în timpul luptei lui pentru supravieţuire. Însă un alt chin mai mare îi apăsa sufletul şi l-a menţionat în repetate rânduri în jurnalul lui: vinovăţia care-l măcina.

El a scris plin de regrete: "Noaptea este simbolul crimelor mele şi fiecare zi senină îmi aduce aminte de pedeapsa mea." Mai târziu, el exclamă în jurnal:

"Vai, ce dureri simt sărmanii muritori care se încăpăţânează să umble prin la­birintul ameţitor al vieţii şi care părăsesc cărările frumoase ale neprihănirii!"

Nimic altceva în lumea aceasta nu reuşeşte să ne izoleze mai mult ca vinovăţia. Pedeapsa pe care a primit-o acest deţinut anonim ar fi considerată crudă şi neobişnuită în timpul nostru. Însă ea ne vorbeşte despre una dintre cele mai adânci probleme ale noastre: vinovăţia.

În ultimii ani, psihologia populară a depus toate eforturile posibile pentru a ne scăpa de această problemă cronică. Ea ne-a asigurat că nu suntem mai răi decât cei de lângă noi. Oameni bine intenţionaţi s-au străduit să şteargă complet urmele vinovăţiei. Însă există o problemă majoră: vinovăţia nu dispare, oricât am încerca să ne liniştim psihicul.

Iar unul dintre motivele principale este acesta: ne ocupăm de simptome, şi nu de rădăcina problemei. Vrem să anesteziem acele sentimente neplăcute, în loc să tratăm sursa lor.

Isus S-a referit la această problemă în discuţia Lui cu fariseul Nicodim. El a zis: "Odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele" (Ioan 3: 19,20).

Unii oameni vor fi pierduţi pentru că au refuzat lumina. Lor le este frică să li se expună faptele. Vinovăţia nu va fi niciodată rezolvată dacă nu admitem că am păcătuit. Ea nu poate fi ascunsă sub covor. Ea este un semn care ne atrage atenţia asupra tratamentului. Problema vinovăţiei va deveni cronică dacă vom continua să o ignorăm.

Vinovăţia are rolul de a ne conduce la Acela care poate ridica păcatele lumii (Ioan 1:29), la Mântuitorul care ne eliberează de sub condamnare. Acceptă astăzi ca vinovăţia să te conducă la Mântuitorul sufletului tău! Nu o nega! Recunoaşte-o şi fugi în braţele Sale!

Mark Finley

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu