Inimi fără mângâiere

Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut. (Matei 25:40)

Era luna ianuarie şi zăpada mare acoperise totul. Peste tot era acel alb infinit, de parcă oceane de zăpadă se revărsaseră peste ţara noastră. Însă, chiar şi în astfel de perioade, Dumnezeu ne dă ocazia să descoperim inimi înnegrite de supărare, de tristeţe.

Mă aflam în gara Vintu de Jos, în drumul meu de întoarcere de la cam­pania de evanghelizare ce avusese loc în oraşul Sibiu. Mă rugam să întâl­nesc o persoană demnă de încredere, alături de care să câlâtoresc şi căreia să-i pot fi de folos. Nu a trecut mult timp şi un tânăr s-a apropiat de casa de bilete şi am aflat atunci că are aceeaşi destinaţie ca şi mine: Vişeu de Jos. Mi-am dorit să port un dialog cu el, pentru că am observat pe faţa lui că era foarte trist. Mi-a spus că venea de la Sibiu, de la muncă, şi mergea acasă, la Poienile de sub Munte, deoarece murise bunica lui. Am simţit o durere adâncă pentru el când am aflat că mai are încă nouă fraţi, mama lor murise şi ea, iar tatăl se recăsătorise în urmă cu un an.

Mi-am dat seama că Dumnezeu îmi oferea cu adevărat ocazia să îi ajut pe aceşti copii să descopere bunătatea lui Dumnezeu faţă de ei. Am stat de vorbă tot drumul şi apoi i-am cerut adresa, promiţându-i că o să-i vizitez.

Am povestit această situaţie şi surorilor din biserică, ne-am rugat îm­preună pentru ei şi dau slavă Domnului pentru spiritul de dărnicie care s-a manifestat şi dorinţa de a veni în ajutorul celor aflaţi în nevoie. Am făcut împreună pregătirile necesare şi i-am vizitat.

Dumnezeu creează ocazii de slujire, de binefacere, dar noi trebuie să ne rugăm ca să avem ochii deschişi să le vedem, mâini întinse ca să ajutăm şi cuvinte potrivite ca să aducem mângâiere celor întristaţi şi împovăraţi.

Îţi mulţumesc, Tată, pentru această ocazie şi Te rog să lucrezi în viaţa acestor copilaşi ai Tăi, să li Te descoperi în toată frumuseţea caracterului Tău şi să-i ajuţi să accepte darul preţios al mântuirii; fie ca în veşnicie să ne bucurăm împreună, privind în urmă cu recunoştinţă la Providenţa Ta minunată.

"Mântuitorul nostru a mers din casă în casă, vindecându-i pe cei bolnavi, mângâindu-i pe cei ce plângeau, liniştindu-i pe cei tulburaţi şi aducându-le pace acelora care erau nemângâiaţi, El a luat copilaşii în braţele Sale, i-a binecuvântat şi le-a adresat mamelor istovite cuvinte de speranţă şi mângâ­iere. Cu o duioşie şi o delicateţe neobosită, El a răspuns la toate necazurile şi suferinţele omeneşti. El nu a trudit pentru Sine, ci pentru alţii ... " (Sluji­torii Evangheliei, p. 188)

Maria Tomoiagă, Vişeu de Jos, Transilvania Nord