marți, 23 aprilie 2013

Fiecare zi - un dar de la Dumnezeu



Binecuvântează, suflete, pe Domnul şi nu uita niciuna din binefacerile Lui! (Psalmii 103:2)

Era luna aprilie. Urma să plec împreună cu băieţelul nostru, să ne petre­cem vacanţa la părinţi. Ziua cea mare sosise şi iată-ne ajunşi. Pentru că noi locuiam la o distanţă bună de localitatea în care m-am născut, atmosfera prietenoasă a casei părinteşti, reintâlnirea cu cei dragi, de care ne fusese atât de dor, precum şi frumuseţea pomilor înfloriţi ne sporeau bucuria şi multumirea din suflet. În Sabat am fost binecuvântaţi cu o atmosferă deose­bită la biserică şi apoi acasă, unde ne-am strâns bunici, copii, nepoţi şi stră­nepoţi. Şi vremea de afară a ţinut cu noi. A fost călduţ şi bine. Soarele ne răsfăţa cu razele lui, iar păsările, cu cântecele lor de laudă. Ce zi frumoasă!

M-am gândit cât de frumos va fi în cer, când nu ne vom mai duce dorul unul altuia şi vom petrece veşnicia împreună într-o atmosferă cu adevărat desăvârşită ... Abia aştept să ajung acolo ...

Peste noapte, vremea s-a schimbat şi dimineaţa era vânt, ploaie şi frig.

Nu m-arn gândit însă cât de uşor s-ar fi putut schimba şi viaţa mea într-o fracţiune de secundă. Preocupată să fac ordine şi curăţenie, m-am îndreptat spre bucătăria de vară, unde urma să spălăm vasele şi să aşezăm lucrurile la locul lor. Dar cu ce să mă încalţ ca să nu mă ud? Am găsit o pereche de pantofi ai tatălui meu. Fără să stau pe gânduri, m-am încălţat şi am pornit. Iarna lăsase urme în trotuarul nostru, ce se sfărâmase pe alocuri. Grăbin­du-mă să ajung la bucătărie printre picurii de ploaie, vârful pantofului mi s-a înfipt într-o fisură destul de mare a trotuarului. Mi-am pierdut imediat echilibrul şi am căzut, lovindu-mă cu capul de colţul uneia din treptele de la bucătărie. Pe moment nu am mai ştiut nimic. Însă ploaia m-a trezit. M-am ridicat cu greu şi mi-am dat seama că faţa mi-e plină de sânge. Imediat m-am îndreptat spre bazinul cu apă şi m-am spălat. Sângele şiroia, dar de unde? Privind în oglindă, am constatat că eram lovită în zona capului, între arcadă şi un punct foarte critic. M-am învineţit de parcă aş fi fost bătută, dar i-am mulţumit lui Dumnezeu că m-a ferit de o nenorocire mai mare.

La spital mi s-a spus că doar o jumătate de centimetru m-a despărţit de moarte. Am început să privesc viaţa ca fiind un bonus de la El şi m-am hotă­rât să spun mai des MULŢUMESC pentru binecuvântările pe care am con­siderat atât de mult timp că le merit. Fiecare zi este un dar de la Dumnezeu. Ar trebui să preţuim fiecare clipă mai mult şi să învăţăm să ne bucurăm de tot ceea ce Dumnezeu ne oferă în bunătatea Sa. Ai ocazia să începi chiar de astăzi. Oricând lucrurile se pot schimba ...

Cristina Potocian Băndean, Transilvania de Nord

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu