MĂNÂNCĂ PRUNELE, CĂ ALTFEL E DE RĂU!

Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. - Ioan 15:9

Unui băieţel din Aberdeen (Scoţia) nu-i prea plăceau prunele uscate, cu toate că mama lui îl încuraja mereu să le mănânce, spunându-i că sunt foarte bune. Într-o seară, i-a dat prune la desert şi băiatul le-a refuzat.

Mama a stăruit de el şi a încercat să-l înduplece, dar băiatul şi-a încleştat gura şi şi-a încrucişat braţele pe piept, refuzând-o. În cele din urmă, mama i-a zis exasperată:

- Dumnezeu se va supăra dacă nu mănânci prunele astea! Totuşi băiatul nu a vrut să le mănânce şi a fost trimis la culcare.

Cu o încruntătură solemnă, mama l-a dus în camera lui şi apoi a coborât scările. După aceea s-a stârnit ca din senin o furtună puternică. Tunetele zgudu­iau ferestrele, fulgerele brăzdau cerul, iar ploaia răpăia pe acoperiş. 

Mama s-a urcat pe scări tiptil şi s-a uitat în camera băiatului ei, aşteptându-se să-l găsească în pat. Însă el era la fereastră, privea încremenit furtuna aprigă şi bombănea:

- Câtă agitaţie pentru nişte prune urâte!

Cuvintele lui ne fac să zâmbim, amuzaţi de lipsa lui de cunoaştere a lui Dum­nezeu. Dar e foarte posibil să ne confruntăm şi noi cu aceeaşi problemă. Chiar şi creştinii devotaţi pot susţine ideea falsă că păcatele noastre îl mânie pe Dum­nezeu.

Această concepţie despre Dumnezeu îşi are rădăcina în frică, şi nu în dra­goste. Atunci când experienţa noastră creştină se bazează pe frică, vom cunoaşte prea puţină bucurie autentică şi prea puţină putere spirituală vie.

O altă abordare a vieţii creştine schimbă întreaga noastră perspectivă. Scrip­tura spune: "Dumnezeu este dragoste" (1 Ioan 4:8). "Te iubesc cu o iubire veş­nică" (Ier. 3 1 :3). "Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus" (Iacov 1: 17).

Dumnezeu este bun, El face bine şi ne doreşte numai binele. Păcatele noastre nu-L înfurie, ci îl rănesc profund. 

El nu Se mânie pe noi atunci când păcătuim. Inima lui este mâhnită, fiindcă păcatul este autodistructiv. Noi ne distrugem sin­guri. Noi nu reuşim să avem "viaţa din belşug" pe care El ne-o oferă (Ioan 10: 10).

Cea mai mare motivaţie pentru a duce o viaţă de credinţă este conştiinţa fap­tului că Dumnezeul iubitor care Şi-a dat viaţa pentru noi este mâhnit atunci când întoarcem spatele dragostei Sale pentru o plăcere ieftină şi păcătoasă. Asemenea unui părinte iubitor, El este profund îndurerat atunci când ne provocăm singuri dureri prin neascultare. Singura Sa dorinţă este să ne bucurăm de o fericire autentică şi durabilă.

Nimic altceva nu ne va putea determina să rămânem credincioşi, în afară de dragostea Sa!

Mark Finley