NE VEDEM ÎN CER!

Pe când dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare. - Romani 8:25

Charlotte Collyer avea o speranţă de care să se prindă, chiar şi în timp ce plângea după soţul ei, care murise la bordul Titanicului.

Într-o scrisoare către soacra ei, ea scria: "Uneori simt că am trăit prea mult unul pentru celălalt şi că de aceea l-am pierdut. Dar, mamă, îl vom întâlni în cer. Când formaţia a cântat «Mai aproape de Tine, Dumnezeul meu» (n. tr. vezi imnul 309, «Mai lângă tronul Tău»), ştiu că el s-a gândit la tine şi la mine, pentru că amândurora ne plăcea acest imn."

Charlotte se referea aici la curajoşii membri ai formaţiei instrumentale de pe Titanic, care au cântat imnul acesta fără încetare, chiar şi atunci când vasul s-a înclinat şi a început să se scufunde în Atlantic. În mijlocul panicii şi confuziei generale, în mijlocul strigătelor de disperare, instrumentele lor au transmis pe puntea aceea o speranţă, marea speranţă a apropierii de Dumnezeu. De această speranţă s-a prins Charlotte în ceasul ei cel mai întunecat. Gândul că îl va revedea pe iubitul ei soţ în cer, că îl va vedea faţă în faţă, era mângâierea ei.

Melody Homer are aceeaşi speranţă. Soţul ei, Leroy, se afla la bordul avi­onului companiei United Airlines, care s-a prăbuşit în apropiere de Shanksville (Pennsylvania), pe 11 septembrie 2001. În loc să nutrească ură faţă de cei care i-au ucis soţul, Melody s-a prins de speranţa celei de-a Doua Veniri. Când i-am luat un interviu în casa ei din New Jersey, ea mi-a spus cu încredere şi calm:

- Ştiu că nu l-am văzut pe Leroy pentru ultima oară. Într-o zi vom fi răpiţi împreună cu ei, ca să-L întâmpinăm pe Isus în văzduh.

Credinţa lui Melody mi-a mişcat inima în timpul acelui interviu. Curajul ei mi-a inspirat curaj. Ea privea cu foarte mult realism durerea pe care i-o provo­case decesul soţului ei. Dar privea cu tot atât realism speranţa în venirea lui Isus, care pulsa în inima ei.

Moartea nu este despărţirea finală. Este doar o scurtă pauză. Este preludiul veşniciei. Dacă nu am avea speranţa învierii, moartea ar fi un sfârşit tragic. Dar noi avem această speranţă şi aşteptăm un nou început.

Speranţa care arde în inimile noastre este speranţa glorioasă de a ne reîntâlni cu cei dragi ai noştri la revenirea lui Hristos. Speranţa aceasta ne dă curaj pentru a face faţă zilei de astăzi şi tuturor zilelor care vor veni. Ea ne usucă lacrimile şi ne îndreaptă privirea spre un alt timp şi un alt loc, unde aşteptarea noastră nerăbdătoare este înlocuită de realitatea Sa glorioasă.

Mark Finley