Cel rău fuge fără să fie urmărit, dar cel neprihănit îndrăzneşte ca un leu tânăr. (Proverbele 28: 1)
În istoria Reformei, Menno Simons (1495-1561), un preot romano-catolic olandez, a fost unul dintre bărbaţii sinceri şi credincioşi pe care Dumnezeu i-a ridicat pentru a aduce la lumină adevărul Său. A predicat şi a înfiinţat biserici în Europa de Nord, din Franţa până în Rusia. Ca scriitor, Menno a publicat numeroase volume. În timpul celor din urmă zece ani ai săi, a întemeiat o tipografie şi a asigurat o largă circulatie a scrierilor sale care îndrumau spre Hristos.
Cartea de temelie a adevăratei credinţe creştine, publicată în 1539, insistă pe faptul că biserica este ca o comunitate de adevăraţi sfinţi, deci botezul copiilor mici, care nu pot să ia o decizie personală, este cu desăvârşire respins.
De-a lungul vieţii, când încerca să ducă vestea cea bună celor aflaţi în întunericul dat de necunoaşterea Bibliei şi respectarea tradiţiei, Menno a fost urmărit cu multă îndârjire. Guvernatorul din Friesland a dat o proclamaţie, pe 7 decembrie 1542, în care declara că oricine îi oferă mâncare, locuinţă sau orice fel de ajutor lui Menno sau are cărţile lui trebuie condamnat ca eretic. Aceasta n-a fost o vorbă goală. Chiar mai înainte, în 1539, un oarecare Tjaret Reyndertz, sau Reynderson, a fost acuzat că l-ar fi găzduit pe Menno în casa lui. Pedeapsa: a fost tras pe roată şi apoi decapitat, la fel şi cei care au încercat să-i fie de folos.
Cu toate aceste ameninţări, Menno a rămas dedicat predicării Cuvântului şi mulţi, au fost convertiţi. "A călătorit timp de douăzeci şi cinci de ani, cu soţia şi copiii, îndurând mari greutăţi şi lipsuri, viaţa fiindu-i deseori în pericol" (TV, p. 196). Menno a supus atenţiei ascultătorilor săi un standard de strictă moralitate, a reprimat tendinţele spre fanatism şi i-a format pe urmaşii săi, pe menoniţi, să fie blânzi, paşnici şi morali.
CONEXIUNE
La invitaţia împărătesei Caterina a II-a, o ramură a menoniţilor - în special cei din Lituania - a emigrat în Rusia şi acolo a fondat comunităţi agricole înfloritoare, mai ales în Crimeea. Aceşti credincioşi s-au bucurat multă vreme de libertate şi mari favoruri. După 1871, în urma unui decret imperial au fost lipsiţi de unele favoruri şi s-au împrăştiat, emigrând în Olanda şi America.
Bianca Stoicescu, redactor, Radio Vocea Speranţei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu