Joi 7 feb. 2013, Devotional pentru femei, Despre o anume investiţie spirituală

Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea. (Proverbe 22:6)

O amintire tot mai vie mă vizitează uneori, când mă gândesc ce mult le datorez bunicilor mei dragi, în formarea mea ca om, pentru educaţia lor religioasă de un bun-simţ sănătos, ţărănesc, cu acea încredere neclintită în Dumnezeu.

Amintirea mea este dintr-o vară în care aveam şase ani şi mă aflam la bunica din partea tatălui. Tocmai ajunseserăm sub poalele pădurii, unde bunica avea multă treabă pe o bucată de pământ cultivată de ea, când şi-a dat seama că uitase să hrănească puişorii de găină închişi pe prispa casei. M-am oferit să mă întorc singură pentru a-i hrăni. Deşi bunica ezita să mă lase, la insistenţele mele temerare şi fiind presată de treburi, a acceptat. Am plecat spre sat, dar, la trecerea peste pârâu, m-a întâmpinat un grup gălăgi­os de copii ce pregăteau un baraj de pescuit; văzându-mă străină, de la oraş, singură şi mai micuţă, au început să mă alunge cu pietre, încercând să mă determine să fug şi strigând să nu mai trec pe la pârâul lor. Reacţia mea i-a surprins atât pe ei, cât şi pe mine: pur şi simplu, am refuzat să o iau la fugă şi, încasând câteva lovituri de pietre pe gambe şi glezne, am continuat mer­sul la pas până m-am îndepărtat, cu toate că durerea era foarte ascuţită. Abia când hrăneam cu mălai puişorii am plâns, ca şi cum sperietura m-ar fi ajuns din urmă, în sfârşit; mă gândeam cum mă voi întoarce pe acelaşi traseu ... Când am ajuns din nou la pârâu, m-am rugat lui Dumnezeu aşa cum mă învăţaseră bunicii mei şi, mirare mare, deşi erau la câţiva metri de mine, copiii cu pricina nu m-au mai văzut, am traversat de parcă aş fi fost invizibilă! Abia mai târziu am conştientizat intâmplarea asta miraculoasă şi puterea rugăciunii, purtându-le recunoştinţă dragilor mei bunici că m-au învăţat cum pot să fiu curajoasă: nu să nu simt vreo teamă, ci să mă bazez totdeauna pe ajutorul divin, chiar împotriva aparenţelor ostile şi piedicilor ce par insurmontabile.

Meditând la rolul membrilor unei familii în armonizarea ei interioară, cred că, mai mult decât părinţii - adesea absorbiti de alergarea zilnică -, bunicii sunt cei chemaţi să cultive în sufletul copiilor dragostea de Dumne­zeu şi credinţa neclintită în El, chibzuinţa de a cerceta lumea şi curajul de a înfrunta viaţa. Educaţia asta e un privilegiu (conştientizat sau nu) pentru oricine o primeşte în copilărie. Azi, cu ochii adultului, o consider o adevărată investiţie în dezvoltarea spirituală a oricărui individ, căci nu poţi deveni om întreg fără refacerea legăturii tale cu Dumnezeu.

Corina Matei, Muntenia