Joi 14 feb. 2013, Devotional pentru femei

Să trăiesc prin credinţă (II)

Doamne al oştirilor, ferice de omul care se încrede în Tine! (psalmii 84:12)

Operaţie. M-au aşezat pe masă, m-au legat, m-au anesteziat. M-am trezit la reanimare, cu gura uscată şi cu o durere ciudată în jurul brâului. Mi-au extirpat trompa stângă împreună cu sarcina, pentru că nu se putea altfel!

Mai mulţi tineri de la biserică au dat buzna în salonul meu, spre exaspe­rarea asistentelor, dar spre fericirea mea, mi-au strâns mâna şi mi-au spus că se roagă pentru mine. A fost ca un pahar cu apă rece în deşert!

A venit apoi şi ziua când trebuia să mă dau jos din pat, să încerc să merg în ciuda ameţelii, să lupt şi să înving starea de rău.

Până la externare, m-au vizitat tineri de la biserică în fiecare zi, iar cei care n-au putut veni m-au sunat. Nici colegii de la Radio Vocea Sperantei n-au uitat de mine. Asta m-a ajutat mult. Trebuia să fiu puternică - Dom­nul aştepta în continuare disponibilitatea mea pentru misiunea Sa. Dom­nul mă mângâie! Încă mă mai doare. Nu pot dormi decât pe spate şi, pentru hernia mea de disc, este dureros, dar vor veni şi zile mai bune. Mă mişc greu şi cu durere. Mâine merg la spital să-mi scoată firele. Doctorii sunt mulţu­miţi de evoluţia operaţiei, deşi nu au o explicaţie certă pentru apariţia unei sarcini extrauterine la o fată sănătoasă care nu a născut niciodată şi nici nu a făcut vreodată un avort! Îmi spun cu încredere că, atunci când medicii nu au explicaţii ştiinţifice, acţiunea Îi aparţine lui Dumnezeu, dar realitatea este că acţiunile Îi aparţin Lui chiar şi când medicii au explicaţii.

Acum eu nu am explicaţii, doar cred în Dumnezeu. Probabil, în viitor, voi înţelege pe deplin. Şi de ce pot crede cu atâta tărie în Dumnezeu? Pentru că El mă pregătise pentru această experienţă. Cu două săptămâni înainte, am vrut să-i iau interviu unei doamne care a fost în închisoare pentru credinţă pe vremea comuniştilor, dar ea a refuzat. Cum ea scrisese o carte, am vrut să o citesc, urmând să insist apoi, după ce voi şti totul despre ea. De cum am deschis prima filă, nu m-am mai putut dezlipi de ea. Am sorbit-o ... Am şi uitat scopul pentru care o citeam şi, mai mult de atât, treptat, simţeam nevoia profundă de a mă ruga lui Dumnezeu. Am început să-I cer într-un mod sincer să mă înveţe să trăiesc prin credinţă. Am terminat cartea cu o zi înainte de internare. Domnul fie lăudat pentru ocazia oferită!

Dumnezeu mi-a oferit un prim răspuns la rugăciunea mea: nu ştiu dacă voi putea avea vreun copil vreodată, deşi inima mea tânjeşte, dar aceasta înseamnă de fapt să trăiesc prin credinţă!


Dana Bordeianu, Bucureşti, Muntenia

(experienţă desprinsă din jurnalul propriu)