Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi (...), fiecăruia după puterea lui. (Matei 25:15)
Am cunoscut-o la biserica din Bratianu. O tânără frumuşică, înaltă, subţirică. Vorbeam la începutul sau sfârşitul predicii. Îmi povestea despre importanţa radioului în viaţa ei, pentru că în timp ce muncea acasă, asculta Radio Vocea Speranţei. Era chiar mai familiarizată cu emisiunile noastre decât mulţi dintre noi, cei angajaţi, pentru că noi eram ocupaţi, scriind sau inregistrând la orele respective, dar ea reuşea să le asculte! Şi-ar fi dorit şi ea să facă ceva important pentru oamenii din biserică, dar nu ştia ce anume. I se părea că nu este potrivită pentru nimic. Privea la lucrurile pe care le făceau ceilalţi cu admiraţie şi era impresionată când auzea despre mersul în străinătate pentru misiunea între africani. Ar fi vrut să meargă şi ea, dar corpul ei era prea delicat ca să reziste la o astfel de experienţă. Eram şi eu puţin tulburată, pentru că nu-mi dădeam seama ce ar putea să facă ea pentru cei din jur, în concordanţă cu talentele ei.
La un moment dat, am primit o veste de la ea. Nu mai putea locui în apartamentul în care a stat până atunci, se va muta. Nu era o veste prea bună, dar Dumnezeu a întors tot răul spre bine. Lăsând în urmă locul care-i era atât de drag, a ajuns într-o casă spaţioasă, în care s-a gândit să invite în fiecare Sabat fetele din biserică. Unele dintre ele locuiesc singure în Bucureşti, altele au părinţi care nu sunt adventişti. Convinsă fiind că Sabatul trebuie să fie o bucurie pentru om, ea s·a gândit să le ofere posibilitatea unei relaţii de prietenie în acea zi, dar şi o masă foarte bună. Şapte până la zece persoane se întâlnesc mereu acolo, la ea. De câte ori am descoperit şi eu într-o biserică o tânără izolată, am dus-o în acel loc şi lucrurile au decurs aşa cum m-am aşteptat: acolo a avut parte de afecţiune şi respect.
Nu ştiu de ce ar trebui să ne uităm la ceea ce nu putem face: nu putem cânta la pian, nu putem dirija sau cânta un solo, nu putem spune o predică, nu putem merge din casă în casă cu literatură ... E drept că sunt multe lucruri pe care nu le putem face. Însă nu suntem roboţi de bucătărie, să facem 5 operaţii într-una sau 8 operaţii distincte. Suntem oameni şi, dacă avem o singură posibilitate de slujire, înseamnă că de aceea este cea mai mare nevoie. Dacă aşa a spus Dumnezeu, ştie El de ce. Nu ar trebui să suferim pentru ce nu putem, ci să punem serios la lucru talentele pe care ni le-a dat, indiferent dacă acestea se numesc bani, stil sau pricepere la munca fizică.
Bianca Timşa-Stoicescu, Bucureşti, Muntenia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu