Dar am căpătat îndurare, pentru ca Isus Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viaţa veşnică. (1 Timotei 1:16)
Era 12 mai 2011, o zi ca oricare alta. M-am trezit şi, înainte de a pleca de acasă, am citit textul de dimineaţă din 1 Timotei 1:16. Trecuse o lună de zile în care făcusem încercări omeneşti disperate de a găsi o soluţie la problema mea. De doi ani de zile mă străduiam împreună cu soţul meu să rezolvăm o situaţie dificilă, de care depindea viitorul nostru. După această lungă perioadă de timp, totul părea că s-a rezolvat cu bine, însă, atunci când am crezut că s-a încheiat, am primit un telefon de la o prietenă care mă înştiinţa că deşi făcusem toate demersurile necesare pentru perfectarea actelor şi nu inaintasem toate documentele solicitate, un anume domn cu o funcţie importantă în oraş nu era de acord să-mi semneze o hârtie, un act indispensabil de altfel epilogării cazului meu. În acel moment am simţit încet, încet cum descurajarea încearcă să-şi facă loc în sufletul meu. Nu ştiam ce să fac, cum să acţionez, nici măcar nu puteam să reacţionez. Ne rugasem pentru reuşita acelui lucru mult timp, simţisem în toată acea perioadă de timp cum Domnul lucrase în chip minunat, iar acum nu înţelegeam de ce se întâmpla aşa.
Am reuşit în cele din urmă să-mi adun gândurile şi l-am sunat pe soţul meu, dându-i vestea "cea bună". La auzul ei, fiind o fire optimistă, el mi-a spus că, dacă Domnul ne-a ajutat până aici, El ne va ajuta şi în continuare. Timp de două săptămâni am încercat toate variantele omeneşti de a obţine îndurarea acestui om. Deşi era ceva nesemnificativ pentru el şi deşi era dreptul meu de a obţine acea hârtie cu răspuns favorabil, inima lui era împietrită asemenea inimii lui Faraon. M-am dus personal la dumnealui dar nu a dorit să discute nimic; mi-a răspuns sec că niciodată nu îmi va da răspuns favorabil, pentru că nu vrea. Am plecat de acolo cu inima frântă.
Era începutul lunii mai. Trecuseră două săptămâni de chin, aşteptare şi rugăciune. Eram deja într-o criză. Mă vedeam în impas şi nu ştiam cum să surmontez. Am început să mă rog mai mult împreună cu soţul meu, deşi toate persoanele cu care discutaserăm, ne spuseseră că nu se va rezolva situaţia noastră.
Poate că în această dimineaţă aştepţi un răspuns, o aprobare, o finalizare a unui proiect şi, mai presus de orice, vrei să ştii voia Domnului în problema cu care te confrunţi. Nu te descuraja, nu renunţa să te aşezi acum în genunchi pentru rugăciune. Spune-I Lui toată povara sufletului tău şi vei fi eliberată. Dumnezeu este la lucru în viaţa ta.
Mihaela Ungureanu, Craiova, Oltenia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu