Toate lucrurile - spre binele nostru

Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândul. (Psalmii 139:1,2)

Cu câţiva ani în urmă am hotărât să ne petrecem weekendul la Bran, la mătuşa soţului meu. Şi pentru ca totul să fie bine, am hotărât să o luăm cu noi şi pe Sara -labradorul nostru auriu. Pentru că noi nu avem copii, ne-am ataşat tare mult de Sara. În Sabat am plecat la biserică, la Stupini - era o întâlnire a evangheliştilor cu literatură. Am avut parte de un serviciu divin binecuvântat, dar habar nu aveam ce ne aştepta la Bran ...

Sara rămăsese singură în curte. Când ne-am întors de la biserică, am constatat că dispăruse. Nu era nicăieri. Am început să o căutăm. Îmi era frică să nu o găsim pe marginea drumului lovită de vreo maşină. Întrebând din om în om, am dat de urma ei. Încercase să intre în magazinele de pe marginea drumului, probabil speriată din cauza traficului, dar vânzătoare­l au dat-o de fiecare dată afară. Am mers pe urma ei până la Castelul Bran.

De acolo mai departe nu o mai văzuse nimeni şi i-am pierdut urma. Am mers şi pe străzile laterale, gândindu-ne că poate o vedem în vreo curte, dar nu era nicăieri. A doua zi, dimineaţa, am început să o căutăm din nou. Eram tare întristaţi şi chiar am plâns. Atunci soţul meu a făcut o rugăciune:

Doamne, Tu ne poţi ajuta să o găsim pe Sara. Dacă ne ajuţi să o găsim, am să dau jos antena de televizor." La început m-am mirat de faptul că soţul meu încerca să facă un târg cu Dumnezeu. Avusesem discuţii în care îi spun­eam cât aş vrea să renunţăm la televizor, pentru că el petrecea mult timp în faţa ecranului, dar pentru o vreme nu am reuşit să cădem de acord ...

Spre seară am plecat acasă, fără Sara! După două zile, m-am hotărât să mă întorc la Bran să lipesc afişe cu poza Sarei şi recompensa pe care o ofeream. Cu puţin timp înainte de a ajunge la Bran, a sunat telefonul. Era mama soţului meu, care îmi spunea cu emoţie: ,,Am găsit-o pe Sara!" Nu-mi venea să cred. Eu plecasem cu afişe şi iată că urma să mă întorc cu Sara acasă. Vecinul mătuşii noastre o găsise chiar în dreptul casei lui.

În momentul în care am găsit-o pe Sara, am ştiut că Domnul ne ascultase rugăciunea şi acum trebuia să ne facem şi noi partea. Dumnezeu a ştiut tot timpul unde era Sara, dar a "pătruns gândul" nostru şi a ştiut probabil că aceasta era singura şansă de a-l face pe soţul meu să renunţe la televizor.

Câteodată pare că Domnul ne ia anumite lucruri sau ne privează de ele, dar toate sunt spre binele nostru. Haideţi să facem întotdeauna lucrurile la timpul lor, atunci când El vorbeşte inimii noastre. El ne iubeşte şi ne călău­zeşte în direcţia cea bună!

Cornelia Mitache, Nazna, Transilvania de Sud