joi, 11 aprilie 2013

Cu inima îngenuncheată



Veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru! (Psalmii 95:6)

Suntem impresionati de realizările marilor bărbaţi ai credinţei. Îi privim cu admiraţie şi sfială. Uneori ne spunem că sunt super-eroi şi că trebuie să fi avut ceva special. Da, toţi aceştia au ceva în comun: şi-au dat seama cât de mici erau ei şi, în acelaşi timp, cât de mare e Dumnezeu. Tocmai conştienţa acestui fapt îi făcea să se roage cu regularitate şi stăruinţă,

Uitati-vă la Luther care, în situatia în care trebuia să dea un răspuns în faţa acuzatorilor, ajunge să trăiască sentimente contradictorii. Credinţa şi în­flăcărarea parcă îl părăsesc. Aidoma Domnului său în grădina Ghetsimani, îşi exprimă tulburarea şi îndoiala înaintea Aceluia care conduce întregul univers. "În chinul său sufletesc, s-a aruncat cu faţa la pământ şi a scos acele strigăte sfâşietoare pe care nimeni nu le poate înţelege pe deplin decât Dumnezeu." (TV, p. 128)

Observaţi că poziţia pe care o ia Luther în rugăciune e doar o reflectare a atitudinii inimii. Aşa cum spunea Victor Hugo, "sunt clipe în care, oricum ar sta trupul, sufletul e în genunchi". (Victor Hugo, Mizerabilii, vol. III)

CONEXIUNE

În 1942, în lucrarea Simbolismul creştin din bisericile eoanghelice, Thomas Albert Stafford trăgea un semnal de alarmă: "În foarte mul­te biserici ale confesiunilor evanghelice, membrii congregaţiei nu-şi mai pleacă acum capul pentru o clipă de rugăciune după ce au intrat în biserică şi nici nu îngenunchează în timpul înălţării rugăciu­nii. O, temporal O, mores! Vai! Aceste două obiceiuri cât se poate de bune, atât de multă vreme practicate de părinţii noştri, par să nu mai fie agreate."

Marius Necula, pastor, Conferinţa Muntenia
Biblia la rând: 1 Împăraţi 3-4

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu