duminică, 21 aprilie 2013

Devotional Pentru Femei: duminică 21 apr. 2013 - \" Talita, cumi!\" (Fetiţo, scoală-tel)



Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra. (Psalmii 37:5)

Mi-am dorit întotdeauna să am cel puţin doi copii, care să se joace şi să se ajute împreună. După prima fetiţă, ne-am rugat pentru încă un copil, mai ales că fiica noastră cerea şi ea acest lucru cu lacrimi: "Vreau şi eu o frăţioa­ră!" Însă medicul de specialitate mi-a spus că nu mi-ar recomanda o a doua sarcină, deoarece am Rh-ul negativ şi copilul ar putea ieşi cu malformaţii. Acasă, împreună cu soţul meu, ne-am rugat ca Dumnezeu să rezolve problema cum ştie El că e mai bine. Astfel am primit în dar, prin credinţă, a doua fetiţă, fără malformaţii şi cu Rh-ul pozitiv. Am lăudat pe Domnul pentru bunătatea şi minunile Lui revărsate asupra noastră.

Dar, la vârsta de trei ani, fetiţa cea mică s-a îmbolnăvit brusc, având temperatură foarte mică a corpului, transpiraţii reci, somn profund ca o comă şi nu mai reacţiona în niciun fel. Speriată, m-am dus la medicul pedi­atru, şi el m-a trimis de urgenţă la Spitalul de copii, Budimex. Acolo erau atât de mulţi copii, cu mamele lor, ce aşteptau să fie internaţi, încât a trebu­it să stau la rând cu copilul în braţe. Îi urmăream fiecare respiraţie, pentru că ochii îi erau închişi, iar ea era rece de tot. Împreună cu soţul şi cu tatăl meu, plângeam şi ne rugam. Apoi, dintr-odată, capul fetiţei mele alunecă puţin pe spate şi acest gest i-a făcut pe cei din jurul meu să mă împingă în camera de gardă, spunându-mi că îmi moare copilul în braţe. Am fost inter­naţi degrabă şi i s-au administrat antibiotice.

Am aflat cu groază că diagnosticul era o viroză nouă ce afecta inima şi plămânii. Era epidemie în primăvara aceea şi mureau copiii din pricina acestui virus periculos. Eram disperată. Atunci şi acolo am înălţat o rugă­ciune fierbinte în care mi-am mărturisit toată neliniştea şi neputinţa mea de mamă. Acolo am depus armele sforţărilor proprii şi m-am abandonat cu totul în mâna Lui. Am spus: "Doamne, Tu mi-ai dat acest copil prin credinţă, ­este al Tău şi, dacă Tu mi-l ceri înapoi, mă supun, dar să nu mai sufere. Totuşi, ştiu că Tu poţi să-i dai viaţă, s-o faci sănătoasă. Facă-se voia Ta!" Pacea lui Isus mi-a cuprins întreaga fiinţă. Stăteam resemnată şi o pri­veam liniştită. După 15-20 de minute, fetiţa se trezeşte brusc, ca dintr-un somn adânc, deschide ochii ei mari şi, cu faţa îmbujorată de sănătate, îmi spune: ,,Mama, mi-e foame!" Am izbucnit în lacrimi de bucurie şi de atunci nu a mai avut nimic ... A mai stat sub supraveghere medicală doar două zile. Când ne abandonăm în mâna Lui, pacea ne cuprinde inima şi, indife­rent ce s-ar întâmpla, ştim că El ne iubeşte şi ne conduce viaţa.

Benona Antea, Bucureşti, Muntenia

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu